CEDO: Cauza Albina impotriva Romaniei

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI, Hotărârea din 28 aprilie 2005 în cauza Albina împotriva României (Cererea nr. 57808/00) (definitivă la 28 iulie 2005)

În cauza Albina împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formată din:

 domnii       B.M. Zupančič, preşedinte;

                            L. Caflisch,
                                        C. Bîrsan,
         doamnele   M. Tsatsa-Nikolovska,
                                        R. Jaeger,
        domnii               E. Myjer,
                                       David Thór Björgvinsson, judecători

Şi de  domnul . V. Berger, grefier de secţie

după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 31 martie 2005,

pronunţă hotărârea următoare:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 57808/00, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Mircea Alexandru Albina (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 5 februarie 2000, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).

2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna  Roxana Rizoiu.

3. Reclamantul se plânge, sub aspectul articolului 6.1 din Convenţie, de caracterul inechitabil al procedurii de revendicare a unui imobil, încheiată prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Galaţi din 8 septembrie 1999. Pe de altă parte, reclamantul consideră că modul de finalizare a acestei proceduri reprezintă o încălcare a dreptului privind respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

4. Cererea a fost repartizată celei de-a doua secţii a Curţii (conform art. 52 alin.1 din Regulament). În cadrul acestei secţii, camera desemnată să examineze cererea (conform art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită potrivit art. 26 alin. 1 din Regulament.

5.  Prin decizia din 3 februarie 2004, Camera a declarat cererea admisibilă.

6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise cu privire la temeinicia cauzei (conform articolului 59 alin. 1 din Regulament). Fiecare din părţi a prezentat comentarii cu privire la observaţiile celeilalte. 

7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat structura secţiilor sale (articolul 25 alineatul 1 din Regulament). Cererea a fost repartizată celei de-a treia secţii a Curţii, reorganizată astfel (articolul 52 alineatul 1).

ÎN FAPT

CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

8. Reclamantul s-a născut în 1935 şi are domiciliul în Bucureşti.

1. Acţiunea în despăgubire, formulată în baza Legii nr. 112/1995.

9. În 1996, reclamantul a solicitat Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 („comisia”) despăgubiri pentru un imobil naţionalizat în baza decretului nr. 92/1950, care aparţinuse părinţilor săi, el fiind singurul lor moştenitor.

10. Printr-o decizie din 16 aprilie 1998, Comisia a admis parţial cererea sa, acordându-i despăgubiri pentru o parte a imobilului respectiv, mai precis pentru un teren de 441,80 metri pătraţi şi pentru construcţia de pe acest teren.

Cu privire la restul imobilului, alcătuit din 346,70 metri pătraţi şi din construcţia de pe acest teren, comisia a hotărât că acesta nu putea să facă obiectul unor despăgubiri, apreciind, prin propriul raport de expertiză, că respectivul imobil era un local comercial, măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 nefiindu-i astfel aplicabile.  Întemeindu-se pe articolul 1 din Legea nr. 112/1995, astfel cum a fost acesta completat şi modificat prin articolele 1 şi 3 din Hotărârile de Guvern nr. 20/1996 şi 11/1997, comisia a sugerat reclamantului să introducă o acţiune în revendicare în baza dreptului comun.

11. Cu toate că era supusă căilor de atac, decizia nu a fost contestată de reclamant, devenind astfel definitivă.

2. Acţiunea în revendicare imobiliară pentru partea din imobil cu destinaţie comercială

12. În 1998, reclamantul a introdus o acţiune în revendicare, la Judecătoria Brăila, împotriva Consiliului municipal, a Direcţiei de administrare a pieţelor şi târgurilor, precum şi a Direcţiei serviciilor publice Brăila, având drept obiect partea din imobil pentru care comisia respinsese cererea sa de despăgubiri.

Reclamantul a susţinut că această parte a bunului fusese naţionalizată în mod ilegal, având în vedere că era spaţiu cu destinaţie comercială la data naţionalizării şi că, mai mult, tatăl şi mama erau excluşi de la aplicarea acestei măsuri, fiind funcţionar, respectiv casnică. Reclamantul îşi întemeia acţiunea pe articolul 1 din Legea nr. 112/1995, modificată şi completată de articolele 1 şi 3 din Hotărârile de Guvern nr. 20/1996 şi11/1997.

13. Printr-o hotărâre din 24 februarie 1999, judecătoria i-a admis acţiunea. Instanţa a constatat mai întâi că reclamantul şi-a dovedit calitatea de moştenitor al foştilor proprietari ai imobilului în litigiu şi că acesta fusese un spaţiu comercial la momentul naţionalizării, aşa cum reieşea dintr-un act dotal transcris la 22 ianuarie 1930 la Tribunalul Brăila, cu ocazia căsătoriei părinţilor săi.

Instanţa a mai constatat că, prin decizia sa din 16 aprilie 1998, Comisia apreciase că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 nu erau aplicabile acestei părţi din imobil, având în vedere că servea drept spaţiu comercial la data naţionalizării.

În sfârşit, instanţa a apreciat că naţionalizarea părţii din imobil revendicată de reclamant era nelegală, având în vedere destinaţia imobilului la momentul naţionalizării, precum şi faptul că tatăl reclamantului era la acel moment funcţionar, calitatea care îl excepta de la orice măsură de naţionalizare, conform articolului 2 din decretul nr. 92/1950.

14. Pârâţii au formulat apel împotriva acestei sentinţe.

15. La 22 iunie 1999, Tribunalul Brăila a admis apelul şi a respins acţiunea reclamantului, pe motivul că ansamblul imobilului al cărui moştenitor era – şi nu doar o parte din imobil, conform aprecierii făcute în absenţa mijloacelor de probă de către comisie şi de către  judecătorie – a fost legal naţionalizat. În aceste condiţii, reclamantul ar fi putut beneficia, în baza Legii nr. 112/1995, de o indemnizaţie incluzând partea din imobil revendicată. Cu privire la acest aspect, Tribunalul a susţinut că reclamantul ar fi trebuit să atace decizia comisiei prin care i s-a respins cererea de despăgubiri pentru întregul imobil.

16. Reclamantul şi Direcţia de administrare a pieţelor şi târgurilor Brăila au introdus recurs împotriva acestei soluţii. Astfel, reclamantul a susţinut că pentru partea din imobil revendicată nu a beneficiat de nici o despăgubire, legea nr.112/1995 nepermiţând decât proprietarilor imobilelor legal naţionalizate de a solicita restituirea în natură sau acordarea unei despăgubiri. Or, naţionalizarea părţii din imobil fusese ilegală, având în vedere că la acel moment spaţiul avea destinaţie comercială.

Direcţia de administrare a pieţelor şi târgurilor Brăila a invocat faptul că tribunalul nu a dispus ca reclamantul să-i plătească cheltuielile pentru expertiză pe care le-a suportat în procedura în fond.

17. Prin decizia sa din 8 septembrie 1999, Curtea de Apel Galaţi a rezumat mai întâi soluţiile adoptate în speţă de către instanţele anterioare, precum şi motivele reţinute de către acestea. Instanţa a respins recursul formulat de către direcţia de administrare a pieţelor şi târgurilor, apreciind că acesta era obligată să plătească cheltuielile cu expertiza, având în vedere că aceasta probă fusese administrată la cererea sa.

18. Cu privire la recursul introdus de către reclamant, Curtea de apel l-a respins ca fiind vădit neîntemeiat, fără a răspunde motivelor prezentate de reclamant (paragraful 16).

19. Această decizie era definitivă şi irevocabilă, neputând fi atacată prin căile de recurs ordinare.

3. Acţiunea în restituire a părţii din imobil cu destinaţie comercială, formulată în baza legii nr. 10/2001

20. La 1 august 2001, după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, reclamantul a transmis consiliului municipal Brăila o cerere de restituire în natură a părţii din imobil pentru care comisia i-a refuzat acordarea de despăgubiri la 16 aprilie 1998, mai precis pentru terenul de 346,70 de metri pătraţi şi pentru construcţia aflată pe acest teren (paragraful 10).

21. Printr-o hotărâre executorie din 25 februarie 2002, completată la 31 mai 2002, primarul oraşului Brăila a admis parţial cererea sa şi a dispus restituirea în natură a terenurilor şi a construcţiilor aflate pe acest teren, bunuri care erau deţinute de către primărie. Reclamantul a intrat în posesia unei părţi din aceste bunuri  la 22 iulie 2002.

22. Reclamantul a indicat că un teren de 180 metri pătraţi şi o construcţie servind drept depozit, care fuseseră deţinute de către societatea comercială M. nu îi fuseseră restituite. Conform precizărilor sale, aceste bunuri reprezentau în jur de 65% din partea de imobil pentru care comisia a refuzat la 16 aprilie 1998 acordarea unei indemnizaţii.

4. Acţiunea în revendicare pentru partea nerestituită din imobil, formulată împotriva Societăţii M.  

23. La 13 septembrie 2002, reclamantul a formulat în faţa Judecătoriei Brăila o acţiune împotriva Societăţii M, prin care revendica terenul de 180 metri pătraţi şi depozitul aflat pe acest teren, deţinute de această societate (paragraful 22). La o dată neprecizată, societatea M. a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, pentru ca acesta să îi acorde despăgubiri în cazul în care acţiunea reclamantului ar fi fost admisă. Societatea a susţinut în instanţă că obţinuse imobilul litigios printr-un proces de privatizare a fostelor societăţi de stat, reorganizate în regii autonome şi în societăţi comerciale, în virtutea Legii nr. 15/1990. Astfel, societatea a precizat că statul – care în schimbul acţiunilor îi cedase bunuri, printre care şi imobilul revendicat de către reclamant – era ţinut să o despăgubească în caz de evicţiune.

24. În faţa judecătoriei Brăila au avut loc numeroase şedinţe, în 2002, 2003 şi 2004. La 19 februarie 2004, aceasta şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Brăila. Din elementele de care dispune Curtea, rezultă că această procedură este în continuare pe rolul Tribunalului.

II. DREPTUL INTERN APLICABIL

Dispoziţiile de drept intern aplicabil sunt următoarele:

1.  Decretul privind naţionalizarea nr. 92/1950

Articolul II

“Imobilele muncitorilor, ale funcţionarilor, ale micilor meşteşugari, ale intelectualilor şi ale pensionarilor nu sunt obiectul prezentului decret şi nu vor fi naţionalizate”.

       2. Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a imobilelor cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului (publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 29 noiembrie 1995)

Art. 1.

„Foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare in proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, si care se aflau in posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de masurile reparatorii prevăzute de prezenta lege

3. Hotărârea de Guvern nr. 20/1996, pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 16 din 23 ianuarie 1996)

Articolul 1

 „(1) Beneficiază de masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 numai foştii proprietari, persoane fizice, ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare in proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, (...), precum si moştenitorii acestora (...).

(2) Imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare in proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe in proprietatea statului in baza unei prevederi legale in vigoare la data respectiva, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950 (...).”

4. Hotărârea de Guvern nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, stabilite prin hotărârea de
Guvern nr. 20/1996 (publicată în Monitorul Oficial nr. 16 din 4  februarie 1997)

Articolul 3

Articolul 1 se completează cu alineatele (4), (5) si (6) cu următorul cuprins:

"(4) Locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale in vigoare la data respectiva sau care au intrat in posesia acestuia in condiţiile inexistentei unei reglementari legale care sa reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu in posesia acestuia si nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995.

(5) Imobilele care nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995 si pentru care nu exista titlu valabil constituit in favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun”.

5.  Legea nr. 10 din 14 februarie 2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat între 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989

Articolul 1

”(1) Imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor si nerestituite se restituie, de regula in natură, în condiţiile prezentei legi.

(2) In cazurile in care restituirea in natura nu este posibila se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent. Masurile reparatorii prin echivalent vor consta in compensare cu alte bunuri ori servicii oferite in echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, in acordare de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominala folosite exclusiv in procesul de privatizare sau de despăgubiri băneşti.”

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie

26 Reclamantul susţine că acţiunea sa în revendicare imobiliară, finalizată prin hotărârea Curţii de Apel Galaţi din 8 septembrie 1999, nu a fost examinată în mod echitabil, astfel cum cere articolul 6 din Convenţie, ale cărui dispoziţii pertinente prevăd următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...), de către un tribunal independent şi imparţial (...) care va hotărî (...) asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”.

27. Guvernul susţine că nu există nici un motiv de îndoială că deciziile instanţelor judecătoreşti interne în procedura de revendicare imobiliară nu au fost conforme dispoziţiilor dreptului intern. Guvernul reaminteşte că, pentru a stabili dacă exigenţele articolului 6.1 au fost respectate, este necesar să fie luat în considerare ansamblul procedurii, şi că această dispoziţie nu trebuie interpretată ca solicitând instanţelor judecătoreşti un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de către părţi (hotărârea Ruiz Torija şi Hiro Balani împotriva Spaniei, din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 303-A şi B, p.12, par. 29 şi paginile 29-30, precum şi hotărârea Higgins şi alţii împotriva Franţei, din 19 februarie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-I, p.60, par. 42).  Guvernul apreciază că faptul că hotărârea din 8 septembrie 1999 nu a furnizat un răspuns explicit tuturor susţinerilor reclamantului nu înseamnă că cererea acestuia a fost examinată într-un mod neechitabil, Curtea de apel întemeindu-se pe anumite argumente.

28. Guvernul mai consideră de asemenea că motivele pentru care Curtea de apel a respins recursul reclamantului se regăsesc în hotărârea definitivă anterior menţionată, examinată în ansamblul ei. În sfârşit, Guvernul susţine că reclamantul a intrat în posesia bunului litigios, urmând indicaţiile instanţelor judecătoreşti interne cu privire la continuarea procedurii administrative de restituire.

29. Reclamantul nu este de acord cu teza susţinută de Guvern. Reclamantul susţine că instanţele care au examinat cererea în apel şi în recurs – formulate împotriva hotărârii primei instanţe – prin care obţinuse câştig de cauză – nu au luat în considerare mijloacele de probă prin care se stabilise că imobilul revendicat fusese naţionalizat ilegal. Reclamantul subliniază că motivele pe care şi-a întemeiat Curtea de apel  respingerea recursului nu sunt deloc succinte sau concise, aşa cum susţine Guvernul, ci sunt pur şi simplu absente. Reclamantul mai arată că, în ciuda procedurii administrative iniţiate în urma hotărârii definitive din 8 septembrie 1999, nu a intrat încă în posesia întregului său bun.

30. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de articolul 6.1 din Convenţie, include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p.16, par. 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, articolul 6 implică mai ales, în sarcina „instanţei” obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa. (hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), nr. 47287/99, par. 80, CEDH 2004-I şi hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, par. 59).

31. În speţă, Curtea observă că în apel, Tribunalul Brăila a respins acţiunea reclamantului motivând că întregul imobil pe care îl moştenise intrase în mod legal în patrimoniul statului, fără însă să analizeze, spre deosebire de Judecătorie, probele depuse la dosar de către reclamant, sau să respingă motivat, dacă era cazul, pe cele pe care le-ar fi apreciat drept nepertinente.

32. Este evident că, în general, nu aparţine Curţii să se pronunţe asupra erorilor de fapt sau de drept care ar fi fost comise de către o instanţă internă (a se vedea, printre altele, hotărârea Garcia Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr. 30544/96, par. 28, CEDH 1999-I), interpretarea legislaţiei revenind în primul rând autorităţilor interne, mai ales instanţelor judecătoreşti (hotărârea Perez, precitată, par. 82; hotărârea Coeme şi alţii împotriva Belgiei, cererile32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, par. 115, CEDH 2000-VII). În cauza de faţă, cel mai frapant este faptul că în apel Tribunalul Brăila a reproşat reclamantului că nu a atacat decizia comisiei prin care aceasta refuzase să îi acorde despăgubiri în baza legii nr. 112/1995. Fiind vorba de un spaţiu cu destinaţie comercială, aşa cum reieşea din raportul de expertiză tehnică al comisiei, orice solicitare de despăgubiri prezentată de o persoană interesată, pare sortită de la început eşecului, având în vedere că măsurile reparatorii prevăzute de lege privesc exclusiv imobile cu destinaţia de locuinţă ieşite legal din patrimoniul unei persoane (par. 25).

33. Mai mult, Curtea de Apel Galaţi nu a răspuns în nici un fel argumentelor reclamantului în recurs, în care acesta făcea referire la nelegalitatea naţionalizării şi deci, la imposibilitatea de a beneficia de o reparaţie pecuniară în baza legii nr. 112/1995. Dacă într-adevăr, obligaţia pe care o impune articolul 6 par. 1 instanţelor naţionale, de a-şi motiva deciziile, nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Perez, precitat, par. 81; Van der Hurk, precitat, p.20, par. 61; Ruiz Torija precitat, par.29; a se vedea, de asemenea,  Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (decizie), nr. 40490/98, CEDH 2000-IX), este necesar a se constata că în speţă, Curtea de Apel Galaţi a respins recursul formulat de către reclamant împotriva hotărârii pronunţate în apel fără să precizeze nici un motiv, şi aceasta printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

34. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2930, par. 60).

În cauza de faţă, simplul fapt că instanţa de recurs – Curtea de Apel Galaţi a reamintit hotărârile adoptate în speţă de către instanţele inferioare şi argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat, nu putea să o scutească de obligaţia de a examina problemele ridicate în recurs de către reclamant (paragraful 16). Aceasta s-ar fi justificat cu atât mai mult cu cât instanţele inferioare ale căror hotărâri au fost rezumate de către Curtea de Apel Galaţi ajunseseră la concluzii radical diferite, astfel, Curtea de Apel Galaţi fiind la rândul său chemată să hotărască în ultimă instanţă şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi irevocabilă. În aceste condiţii, Curtea nu poate subscrie argumentului prezentat de Guvern, conform căruia motivele pentru care curtea de apel a respins recursul reclamantului se regăseau în hotărârea din 8 septembrie 1999, analizată în ansamblul său (paragraful 28).

În orice caz, trebuie subliniat că instanţa de recurs –Curtea de Apel Galaţi nu numai că a omis să răspundă argumentelor invocate de reclamant în recurs, dar nici nu a indicat că şi-ar fi însuşit motivele prezentate de către instanţele inferioare (a se vedea, per a contrario, Helle, anterior citat, par. 56). Nimic din hotărârea Curţii de apel nu conduce la concluzia că aceasta şi-ar fi însuşit în mod real motivele pe care instanţa inferioară, Tribunalul Brăila, şi-a întemeiat soluţia şi că nu ar fi identificat vreun argument nou pentru a respinge această motivare (a se vedea, per a contrario, Helle, anterior citat, par. 59).

35. În consecinţă, şi în ciuda faptului că Guvernul susţine că datorită indicaţiilor date de către instanţele interne reclamantului i-a fost restituit bunul, Curtea susţine că dacă acesta şi-a putut recupera o parte din bunul litigios, acest fapt nu se datorează recomandărilor Tribunalului Brăila – reluate de către Curtea de Apel Galaţi – cu privire la modul de contestare a deciziei administrative adoptate în baza legii nr. 112/1995, ci faptului că reclamantul a recurs la o nouă procedură administrativă instituită prin legea nr. 10/2001.

36. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că reclamantul este îndreptăţit să susţină că hotărârea Curţii de Apel Galaţi nu era suficient motivată şi că cererea sa, în procedura de revendicare finalizată prin această hotărâre, nu a fost examinată în mod echitabil.

37. În concluzie, articolul 6.1 din Convenţie a fost încălcat.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie

38. Reclamantul susţine că modul de soluţionare a acţiunii sale în revendicare prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Galaţi din 8 septembrie 1999 reprezintă o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, care dispune astfel:

„Orice persoană  fizică  sau  juridică  are  dreptul  la  respectarea  bunurilor  sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de  utilitate  publică  şi  în  condiţiile  prevăzute  de  lege  şi  de  principiile

generale ale dreptului internaţional. 

Dispoziţiile  precedente  nu aduc  atingere dreptului  statelor de a adopta  legile  pe  care  le  consideră  necesare  pentru  a  reglementa  folosinţa  bunurilor  conform  interesului  general   sau  pentru  a  asigura  plata  impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

      39. Guvernul consideră că viciul de procedură invocat de către reclamant, mai precis absenţa motivării hotărârii Curţii de Apel Galaţi nu reprezintă în sine o atingere a dreptului său de proprietate  şi că, în general, nu a existat o ingerinţă în dreptul său privind respectarea bunurilor, instanţele care au hotărât asupra apelului şi a recursului împotriva hotărârii din 24 februarie 1999 - prin care i se admisese acţiunea în revendicare – nefăcând altceva decât să interpreteze dreptul intern.

  40. Reclamantul contestă argumentele prezentate de Guvern. Acesta susţine că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 nu priveau decât bunurile care ieşiseră în mod legal din patrimoniul unei persoane, ceea ce nu se aplica părţii din imobil cu destinaţie comercială, obiectul acţiunii sale în revendicare imobiliară. Reclamantul susţine că astfel nu trebuie să i se reproşeze, aşa cum a făcut Tribunalul Brăila, că nu a atacat decizia prin care Comisia a respins cererea lui de acordare de despăgubiri.

41. În observaţiile complementare (ulterioare datei de 3 februarie 2004, dată la care camera a declarat cererea admisibilă), Guvernul a accentuat schimbările în situaţia de fapt survenite în ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamant în baza legii nr. 10/2001 şi arată că doar partea din imobil de restituită încă, obiectul unui litigiu încă pendinte în faţa instanţelor interne (paragrafele 22-24 anterioare), continuă să reprezinte obiectul capătului de cerere întemeiat pe articolul 1 anterior menţionat. Guvernul menţionează că naţionalizarea bunului litigios a avut loc înainte de 20 iunie 1994, data ratificării de către România a Convenţiei şi că, în consecinţă, reclamantul nu are un bun actual şi nici o speranţă legitimă, în sensul jurisprudenţei constante a Curţii (a se vedea, printre altele Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Cehiei (déc.) [GC], no 39794/98, § 69, CEDH 2002-VII şi Malhous împotriva Cehiei (déc.) [GC], no 33071/96, CEDH 2000-XII). Cu titlu subsidiar, Guvernul afirmă că răspunderea sa nu poate fi angajată în baza articolului 1 anterior menţionat, având în vedere că partea nerestituită din imobilul moştenit de către reclamant este deţinută de către societatea privată M.

42. Curtea consideră că aspectele prezentate de către Guvern în observaţiile sale complementare ţin mai mult de o excepţie preliminară privind incompatibilitatea ratione materiae şi ratione personae a acestui capăt de cerere cu dispoziţiile Convenţiei. Fiind formulată pentru prima oară după decizia de admisibilitate a acestei cauze, o asemenea excepţie trebuie respinsă (a se vedea, printre altele, Ceteroni împotriva Italiei, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegerea 1996-V, paginile 1755-1756, par. 19).

43. În orice caz, Curtea apreciază că, ţinând cont de concluziile sale din paragrafele 36 şi 37 anterior menţionate, nu este necesar să analizeze şi fondul acestui capăt de cerere (a se vedea, mutatis mutandis, printre altele, Glod împotriva României, n. 41134/98, par. 46, 16 septembrie 2003 ; Laino împotriva Italiei[GC], nr. 33158/96, par 25, CEDH 1999-I ; Zanghi împotriva Italiei, hotărârea din19 februarie 1991, seria A no 194-C, p. 47, par. 23 ; Eglise catholique de La Canée împotriva Greciei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegerea 1997-VIII, p. 2862, par. 50).

Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenţie

44. Conform articolului 41 din Convenţie,

« Dacă  Curtea  declară  că  a  avut  loc  o  încălcare  a  Convenţiei  sau  a  protocoalelor  sale şi  dacă  dreptul  intern  al  înaltei  părţi  contractante  nu  permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,  Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă ».

A. Prejudiciu material şi moral

45. Reclamantul solicită 53 720 dolari americani (USD), sumă care corespunde chiriilor pe care ar fi putut să le încaseze pentru partea din imobil cu destinaţie comercială între momentul respingerii acţiunii sale în revendicare prin hotărârea definitivă a curţii de apel Galaţi şi data la care i s-a restituit o parte a bunului în cauză, în baza legii nr. 10/2001. Solicită de asemenea restituirea părţii din imobil care nu a fost încă recuperată (paragraful 22), precum şi plata chiriilor pe care le-ar fi perceput dacă ar fi putut să închirieze bunul începând cu data la care acţiunea sa în revendicare imobiliară a fost respinsă de către instanţele naţionale.

De asemenea, solicită 8 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubiri morale pentru neplăcerile şi frustrările cauzate de către instanţele interne care au examinat acţiunea sa în revendicare imobiliară, încălcând drepturile sale la un proces echitabil şi la respectarea bunurilor sale.

46. Guvernul consideră că reclamantului nu ar trebui să i se acorde nici o sumă cu titlu de despăgubiri materiale, având în vedere că nu a dovedit existenţa unui prejudiciu. Pe de altă parte, un litigiu opunând reclamantul unei societăţi private este pe rolul instanţelor interne, care trebuie să determine cine este titularul dreptului de proprietate asupra părţii din bunul litigios a cărui restituire a fost solicitată de reclamant (paragraful 24).

  Referitor la prejudiciul moral, Guvernul apreciază că suma solicitată de reclamant este exagerată, mai ales având în vedere că din 2002 reclamantul se bucură din plin de dreptul său de proprietate asupra unei părţi din imobil. Din punctul său de vedere, o eventuală constatare a încălcării articolului 6.1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie echitabilă satisfăcătoare.

47. Curtea reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare determină pentru statul pârât obligaţia juridică, cu privire la Convenţie, de a pune capăt acelei încălcări şi de a elimina consecinţele. Dacă dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii competenţa de a acorda o reparaţie în favoarea părţii vătămate prin actul sau prin omisiunea cu privire la care a fost constată o încălcare a Convenţiei. Exercitându-şi această competenţă, Curtea dispune de o anumită marjă de apreciere, adjectivul „echitabil” şi fragmentul de frază „dacă este cazul” dovedind acest aspect.

Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când se pronunţă în materie, se numără prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încălcare, şi prejudiciul moral, care reprezintă repararea stării de angoasă, a neplăcerilor şi a incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum şi din alte pagube nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo, nr. 64897/01, par. 25, 10 noiembrie 2004).

48. De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau în cazul în care distincţia între prejudiciul material şi cel moral se realizează mai greu, Curtea le poate examina împreună (Comingersoll împotriva Portugaliei, [GC], nr. 35382/97, par. 29, CEDH 2000-IV).

49. În speţă, singura bază pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de o procedură echitabilă pentru a revendica partea din imobil cu privire la care comisia respinsese cererea de despăgubiri. Curtea nu poate în nici un caz să speculeze asupra modului în care ar fi fost finalizat procesul în caz contrar şi nici asupra finalizării litigiului actual aflat pe rolul instanţelor interne, în cadrul căruia reclamantul solicită recunoaşterea calităţii de proprietar asupra părţii din imobilul în litigiu care nu i-a fost încă restituită; cu toate acestea, Curtea nu consideră ca fiind nerezonabil să susţină că, având în vedere absenţa echităţii în cadrul procedurii în revendicare imobiliară, finalizată prin hotărârea definitivă din 8 septembrie 1999, reclamantul a suferit pierderea unei şanse reale (Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25444/94, par. 80, CEDH 1999-II, şi Crişan împotriva  României nr.  42930/98, par. 36, 27 mai 2003). Pronunţându-se în echitate, aşa cum se prevede în articolul 41, Curtea acordă reclamantului suma globală de 5000 Euro pentru toate prejudiciile.

B. Cheltuieli de judecată

50. Reclamantul solicită plata a 477, 65 Euro, sumă care i-a fost necesară pentru a preveni şi pentru a repara pretinsele încălcări ale Convenţiei. Întemeindu-se pe un decont  amănunţit şi pe facturile corespunzătoare, reclamantul detaliază această sumă astfel :

a)  39,67 euro pentru cheltuieli de transport legate de recuperarea imobilului;

b)  18,52 euro pentru cheltuieli legate de notificarea autorităţilor administrative şi a societăţii M. cu privire la restituirea imobilului său ;

c)  392,82 euro cu titlu de onorariu al avocaţilor care l-au reprezentat în faţa instanţelor interne;

d)  24,51 euro pentru cheltuieli legate de corespondenţa sa cu Curte;

e)  2,13 euro pentru fotocopierea documentelor transmise Curţii ;

112.  Guvernul nu se opune la plata acestor cheltuieli.

113.  Curtea observă că aceste cheltuieli sunt justificate prin documente doveditoare. Analizând solicitarea reclamantului în lumina principiilor degajate din jurisprudenţa sa, Curtea consideră ca fiind rezonabil să-i acorde reclamantului în întregime suma solicitată, mai precis 477,65 euro.

Majorări de întârziere

53. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca centrală europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA, ÎN UNANIMITATE:

 hotărăşte că a fost încălcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie;

 hotărăşte că nu este cazul să examineze capătul de cerere întemeiat pe articolul 1 din Protocolul 1;

 hotărăşte că:

a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu articolul 44 alineatul 2 din Convenţie, suma de 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul material şi moral, şi 477,65 euro (patru sute şaptezeci şi şapte euro şi şaizeci şi cinci cenţi) cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă ce urmează a fi plătită în moneda naţională a statului pârât la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii;

b) începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca centrală europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

 respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.

                Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 28 aprilie 2005, în aplicarea articolului 77 alineatele 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Vincent Berger                                                                             Boštjan M. Zupančič        

Grefier                                                                                                                                 Preşedinte