Procesul adoptarii Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

În numele instituţiilor lor, preşedinţii Parlamentului european, Consiliului şi Comisiei au semnat şi recunoscut oficial Carta în data de 7 decembrie 2000, în cadrul Conferinţei Interguvernamentale (C.I.G.) de la Nisa. Aceasta are meritul şi de a finaliza formarea Tratatului de la Nisa, semnat de guvernele statelor membre la 26 februarie 2001. Carta drepturilor fundamentale a dobândit valoare juridica obligatorie abea în 2009, odată cu intrarea în vigoare a noului Tratat de reformă de la Lisabona.

PROCESUL ADOPTĂRII CARTEI DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE

Drepturile fundamentale şi valorile democratice sunt respectate în statele membre ale Uniunii Europene, în baza obligaţiilor asumate de către acestea prin semnarea unor documente, precum Convenţia europeană a drepturilor omului (1950), Declaraţia universală a drepturilor omului (1948), Carta socială europeană (1962) sau Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (1996) [Mihaela Vrabie, Cetăţenie şi drepturi europene, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007, p. 16.].

Uniunea şi statele membre sunt, deci, obligate să respecte aceste valori, organismele care asigură respectarea lor fiind instanţele de judecată naţionale şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Mai mult, Tratatele instituie sancţiuni politice sau economice pentru statele membre care încalcă drepturile fundamentale şi valorile democratice în mod flagrant şi sistematic, iar una dintre condiţiile principale impuse de către Uniune statelor candidate pentru aderare, este tocmai respectarea acestor drepturi fundamentale.

Respectarea drepturilor fundamentale, ca principiu fundamental al Uniunii Europene, rezultă, în primul rând, din Tratatul ce instituie Uniunea Europeană. Potrivit art. F alin. (1), „Uniunea are la bază principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi statului de drept, principii care sunt comune statelor membre”. Acelaşi articol stabileşte că „Uniunea va respecta drepturile fundamentale garantate de Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului si libertăţilor fundamentale, elaborată la Roma la 4 noiembrie 1950, drepturi izvorâte din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar”. Completând aceste dispoziţii din Tratatul ce instituie Uniunea Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reafirmat în repetate rânduri, prin deciziile sale, această obligaţie a Uniunii Europene.

Tratatul de la Amsterdam a inclus o nouă prevedere în Tratatul asupra Uniunii Europene, articolul FI, care instituie şi sancţiuni pentru nerespectarea acestor drepturi fundamentale de către statele membre: „Consiliul, reunit la nivel de Şefi de Stat sau de Guvern şi hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei şi după avizul conform al Parlamentului European, poate constata existenţa unei încălcări grave şi persistente de către un stat membru a principiilor enunţate la articolul F alin. (1), după ce a invitat guvernul statului respectiv să îşi prezinte observaţiile privind această situaţie, în cazul în care a avut loc o asemenea constatare, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide suspendarea anumitor drepturi care decurg din aplicarea prezentului Tratat pentru statul membru în cauză, inclusiv dreptul de vot al reprezentantului guvernului statului membru în cadrul Consiliului. Obligaţiile care îi incumbă statului membru în cauză, în conformitate cu prezentul Tratat, indiferent de împrejurări, au caracter obligatoriu pentru statul respectiv”.

Consiliul European de la Köln a hotărât, la 3 şi 4 iulie 1999, elaborarea unei Carte Europene a Drepturilor Fundamentale [G. Görnig, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 108.]. În cadrul Consiliului de la Tampere, din 15 şi 16 octombrie 1999, s-a format un organism special - Convenţia - alcătuit din reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, ai instituţiilor comunitare şi ai altor instituţii europene şi naţionale [15 reprezentanţi personali ai şefilor de stat sau de guvern; un reprezentant al Comisiei europene; 16 membri ai Parlamentului European; 30 membri ai parlamentelor naţionale; 2 ai Consiliului Europei. Preşedintele Convenţiei a fost Roman Herzog, fost preşedinte al Germaniei. Curtea de Justiţie şi Consiliul Europei au participat la lucrări în calitate de observatori], însărcinat cu elaborarea Cartei.
Prima reuniune a Convenţiei s-a ţinut la 17 decembrie 1999, lucrările fiind finalizate în septembrie 2000 şi, la reuniunea şefilor de stat şi de guvern, de la Biaritz, din octombrie 2000, s-a cerut Parlamentului European, Consiliului european şi Comisiei să aprobe Carta [Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 132-133]. Parlamentul european, în continuare, şi-a manifestat voinţa, în sensul acordului, în data de 14 noiembrie 2000, iar Comisia la 6 decembrie 2000. În numele instituţiilor lor, preşedinţii Parlamentului european, Consiliului şi Comisiei au semnat şi recunoscut oficial Carta în data de 7 decembrie 2000, în cadrul Conferinţa Interguvernamentală (C.I.G.) de la Nisa. Aceasta are meritul şi de a finaliza formarea Tratatului de la Nisa, semnat de guvernele statelor membre la 26 februarie 2001 [Marin Voicu, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 15]. Prin acest Tratat s-au modificat Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatele care instituie Comunităţile europene şi unele acte asociate acestora [Marin Voicu, Drept comunitar. Teorie şi jurisprudenţă, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2002, p. 12].