Uniunea Europeana, de la origini pana in prezent

De la o zonă la alta există deosebiri în ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai ales, performanţele realizate. Fără îndoială, “vitrina” integrării interstatale o constituie Uniunea Europeană.

Integrarea interstatală a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări din toate colţurile lumii, atât dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare.

De la o zonă la alta există deosebiri în ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai ales, performanţele realizate. Fără îndoială, “vitrina” integrării interstatale o constituie Uniunea Europeană.

Prima iniţiativă oficială, în direcţia uniunii europene, are loc în 1929 şi aparţine lui Aristide Briand, cunoscut om politic francez, artizan al Societăţii Naţiunilor, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1926), adept al unei „legături federale”, bazate pe apropierea franco-germană.

Ideea unităţii europene este reluată de Winston Churchill, imediat după sfârşitul ultimei conflagraţii mondiale. Într-un discurs ţinut la Zürich, în 1946, el spunea: „... există un remediu care, dacă ar fi acceptat peste tot şi spontan, ar transforma ca prin minune toată scena şi ar face din Europa, în câţiva ani, un pământ tot aşa de liber şi fericit ca acela al Elveţiei de astăzi... Care este acest remediu suveran? Este formarea familiei europene... Noi trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei”.. Să nu fi prevăzut, oare, marele om politic britanic consecinţele înţelegerii de la Yalta (1945), când marile pretenţii teritoriale ale lui Stalin au fost satisfăcute pe seama Europei Centrale şi de Est? Să fi fost atât de mare încrederea sa în loialitatea URSS? Cert este că un alt mare om politic occidental - generalul Charles de Gaulle, cu numai câţiva ani mai târziu, întrevedea o Europă „de la Atlantic la Urali”[1].

„Războiul rece” care a urmat acestor momente de euforie a trezit la realitate lumea occidentală. Scindarea Europei în două blocuri devenise un fapt real. În mai 1962, acelaşi Charles de Gaulle, mult mai realist, vorbea despre „o lume în care totul conduce spre ameninţarea unui conflict general...” şi (doar) despre o „Europă occidentală unită şi care să aibă destulă forţă, destule mijloace şi destulă coeziune pentru a exista prin ea însăşi...”.

Europa occidentală alesese, aşadar, calea unităţii prin integrare economică şi politică interstatală.

Crearea Comunităţilor europene[2]. Anul 1945 marchează nu doar încheierea celui de-al doilea Război Mondial, ci şi începutul unei noi etape. Este momentul în care se constată efectele eşecului controlului colectiv al beneficiilor revoluţiei industriale[3], riscurile manipulării şi îndoctrinării maselor şi limitele Statului-Naţiune[4]. Eliberată de nazism, Europa s-a divizat din nou, ceea ce a dus la pierderea evidentă a supremaţiei mondiale, accentuată de mişcările de decolonizare din anii ‘60.

În 1946, în celebrul discurs de la Fulton, Winston Churchill a lansat teza „cortinei de fier”, instalate între zonele de ocupaţie occidentală şi sovietică.

În Europa, în 1947, se instituie Planul Marshall[5] şi se creează organizaţia NATO (1949).

După încheierea războiului au fost iniţiate două tipuri de proiecte politice: proiecte interguvernamentale şi proiecte comunitare.

În ceea ce priveşte proiectele comunitare, acestea presupuneau renunţarea parţială şi benevolă la suveranitate, în beneficiul avantajului comun dat de o organizare comunitară. Bazele primelor proiecte în acest sens au fost puse de patru mari personalităţi ale vremii: Jean Monnet (1888-1979), consilier al ministrului de Externe al Franţei; Robert Schuman (1886-1963), ministrul francez al Afacerilor Externe, originar din Lorena; a fost însărcinat de puterile aliate să găsească o soluţie în problema germană; Konrad Adenauer (1876-1967), cancelar al Germaniei Federale, adept al reconcilierii franco-germane; Alcide De Gasperi (1881-1954), premier al Italiei.

Prima idee concretizată a fost însă cea a lui Robert Schumann, al cărui Plan a fost acceptat de miniştrii de Externe ai Franţei, RFG, Italiei, Olandei, Belgiei şi Luxemburg-ului, care au semnat Tratatul de la Paris (1951). Se înfiinţează, astfel, prima comunitate europeană – CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului), fiind şi primul instrument de integrare europeană, care introduce un sistem cvasi-federal. Statele semnatare instituiau şi o supranaţionalitate limitată, prin delegarea către CECO a unora dintre prerogativele lor în domeniul pieţei cărbunelui şi oţelului.

Alte două proiecte comunitare sondate cu un succes, de astă dată, îşi au originile în anul 1957, când au fost semnate, în acelaşi  timp, cele două Tratate de la Roma, unul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE), altul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA).

Ulterior, construcţia europeană a evoluat încet, fiind adoptate numeroase alte tratate de modificare ale celor iniţiale cum sunt: Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam sau Tratatul de la Nisa.

Extinderea Uniunii Europene de la 15 la 27 de state a impus regândirea naturii, formei şi sistemului instituţional al acesteia, aspecte care în Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi chiar Nisa nu şi-au găsit o rezolvare corespunzătoare.

Uniunea Europeană a intrat într-o nouă etapă a evoluţiei sale pe data de 28 februarie 2002, când s-au deschis, la Bruxelles, lucrările Convenţiei privind viitorul Europei.

Membrii Convenţiei Europene au definitivat, în prima jumătate a anului 2003, „Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa”. Astfel, Proiectul a fost adoptat prin consens de Convenţie la data de 13 iunie şi 10 iulie 2003, iar la 18 iulie 2003 a fost prezentat Preşedintelui Consiliului European de la Roma, după ce, în urma cu cca. o lună, primele două părţi ale Proiectului fuseseră prezentate în cadrul Consiliului European de la Salonic, din 20 iunie 2003.

După mai multe runde de schimbări şi îmbunătăţiri, Constituţia Europeană a fost semnată la Roma, pe data de 29 octombrie 2004, în acelaşi loc unde, în urmă cu cca. cinci decenii fuseseră semnate Tratatele de la Roma care au instituit Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

Lovindu-se de respingerea venită din partea Franţei şi Olandei, Tratatul constituţional a intrat într-o perioadă de letargie până în 2007, când s-au relansat discuţiile pentru un nou tratat – Tratatul de la Lisabona.

Tratatul de reforma al UE, document gândit pentru înlocuirea Constituţiei europene, a fost aprobat la summit-ul de la Lisabona şi a fost semnat oficial de şefii de state şi de guverne pe 13 decembrie 2007. Documentul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost validat de toţi cei 27 de membri ai UE. Odată cu intrarea în vigoare a noului Tratat de la Lisabona a căpătat forţă juridică obligatorie şi Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului in Uniunea Europeană.

--------------------------------------------------------------------------------

[1] Sterian Dumitrescu, Ana Bal, „Economie mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 126-127.

[2] Augustin Fuerea, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura All. Beck, Bucureşti, 2003, p. 2 şi urm.

[3] Care a degenerat în înarmare şi în producţie militară, dincolo de nevoile imediate de apărare.

[4] Care a alunecat în imperialism şi în naţionalism agresiv.

[5] Ajutor american în valoare de 13 miliarde USD pentru 16 ţări occidentale.