Agenda 2000 - Ce este?

Agenda 2000 a fost titlul unui studiu de 1300 de pagini publicat de Jacques Santer, ex-Preşedinte al Comisiei Europene, Parlamentului European pe 16 iulie 1997 (Buletinul Uniunii Europene, suplimentul 5/97).

Agenda 2000 a fost titlul unui studiu de 1300 de pagini publicat de Jacques Santer, ex-Preşedinte al Comisiei Europene, Parlamentului European pe 16 iulie 1997 (Buletinul Uniunii Europene, suplimentul 5/97). Descris ca fiind o „strategie detaliată privind întărirea şi lărgirea Uniunii în anii de început ai secolului 21”, Agenda 2000 a întruchipat poziţia Comisiei cu privire la 10 state candidate din Europa centrală şi de Est, asupra necesităţii lărgirii ariei votului cu majoritate calificată, asupra importanţei dezvoltării de noi politici privind dezvoltarea, piaţa muncii şi competiţia internaţională, asupra reformării fondurilor structurale şi a Politicii Agricole Comune. Studiul propunea, de asemenea, o schiţă a cadrului financiar pentru perioada 2000-2006.

-------------------------
 Notă informativă 
-------------------------

La începutul mandatului său, în ianuarie 1995, preşedintele Jacques Santer a stabilit două obiective fundamentale pentru Comisia Europeană condusă de el: consolidarea Uniunii şi pregătirea extinderii acesteia. După ce semnarea Tratatului de la Amsterdam (1997), Santer a prezentat Parlamentului European Agenda 2000, strategia detaliată a Comisiei pentru consolidarea şi lărgirea Uniunii în primii ani ai secolului XXI.  În opinia lui Santer, Europa se afla în faţa „unui prilej istoric”.

Agenda 2000 este o strategie pentru consolidarea creşterii, a capacităţii concurenţiale şi de asigurare a locurilor de muncă , pentru modernizarea politicilor fundamentale şi pentru extinderea graniţelor Uniunii prin întinderea ei spre est până în Ucraina, Belarus şi Moldova. După cum a explicat şi Preşedintele Santer în faţa Parlamentului European, aceste obiective sunt în strânsă unitate: "Nu putem să ne gândim la realizarea reformelor din agricultură sau a reformelor structurale fără să ţinem cont în acelaşi timp de procesul extinderii sau de constrângerile financiare". El a adăugat: „Elaborând raportul Agenda 2000, Comisia a încercat să rezolve tocmai acest sistem de ecuaţii".

Raportul de 1300 pagini al Comisiei făcea o evaluare minuţioasă a stadiului de pregătire pentru aderare al celor 10 ţări candidate în acel moment din Europa Centrală şi de Est, şi recomanda începerea negocierilor cu Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă şi Slovenia. S-a considerat că acestea se aflau cel mai aproape de îndeplinirea criteriilor stabilite de Consiliul European la reuniunea la vârf de la Copenhaga din iunie 1993. Negocierile cu aceste ţări urmau să înceapă, conform Agendei 2000, în prima parte a anului 1998; tot în această perioadă era planificată demararea negocierilor cu Cipru, ţară candidată care primise deja o opinie favorabilă din partea Comisiei.  În acelaşi timp, potrivit documentului în cauză, porţile rămâneau deschise pentru Bulgaria, România, Letonia, Lituania şi Slovacia, ele urmând să fie invitate să încheie parteneriate cu UE, pentru a le sprijini astfel în procesul lor de pregătire pentru intrarea în Uniune. "Nu este vorba de un proces de excludere. Dimpotrivă, avem de-a face cu un proces de includere care se va derula permanent", a spus Preşedintele Santer.

Cu toate ca Agenda 2000 prevedea că prima extindere va avea loc în perioada 2001-2003, istoria ne-a arătat că a fost nevoie de ceva mai mult timp, 10 state din Europa Centrală şi de Est devenind membre abia în 2004, în timp ce alte două – România şi Bulgaria – au devenit membre UE abia la 1 ianuarie 2007.
În Agenda 2000 se afirma clar că extinderea Uniunii "va presupune substanţiale costuri suplimentare pentru cei 15 membri" (câţi erau în acea vreme) deşi cheltuielile respective vor fi eşalonate pe o perioadă lungă de timp. Comisia estima că aceste costuri se puteau ridica în total la cca. 75 miliarde ECU (ulterior Euro) - "un adevărat Plan Marshall pentru ţările din Europa Centrală şi de Est", a declarat Preşedintele Santer. Totuşi, Comisia considera că realizarea acestei sarcini nu va presupune creşterea plafonului veniturilor Uniunii (a "resurselor proprii").

După o analiză atentă, Consiliul pentru Probleme Generale a prezentat un raport detaliat asupra Agendei 2000 la reuniunea Consiliului European al Şefilor de State sau Guverne de la Luxemburg din decembrie 1997.
Agenda 2000 a formulat trei provocări la care Uniunea Europeană trebuia să răspundă:

• consolidarea şi reformarea politicilor Uniunii, astfel încât ele să poată face faţă procesului de extindere, asigurând în acelaşi timp o creştere durabilă, un nivel mai ridicat de ocupare a forţei de muncă şi condiţii de trai mai bune pentru cetăţenii Europei;

• negocierea lărgirii Uniunii şi pregătirea susţinută în acelaşi timp a tuturor ţărilor candidate pentru momentul aderării;

• finanţarea procesului de lărgire, intensificarea pregătirilor şi elaborarea politicilor interne ale Uniunii.
Consolidarea Uniunii: "Este important să ne concentrăm asupra lucrurilor esenţiale… şi să asigurăm o valoare adăugată reală".

Scopul Comisiei a fost orientarea mai fermă a politicilor interne către obiectivele economice şi sociale ale europenilor, paralel cu reformularea politicilor fundamentale astfel încât ele să aibă în vedere extinderea Uniunii. Principalele puncte pe ordinea de zi au fost următoarele:

1. Continuarea reformei instituţionale şi revizuirea organizării şi funcţionării Comisiei

 În opinia Comisiei, reforma instituţională nu a fost încă încheiată, chiar dacă Tratatul de la Amsterdam semnat în iunie 1997 a contribuit la consolidarea unei "Europe a cetăţenilor" şi a deschis calea pentru începerea negocierilor de lărgire a Uniunii.

 Comisia dorea să obţină o decizie politică înainte de anul 2000 privind repartizarea voturilor statelor membre în Consiliu şi reducerea numărului membrilor Comisiei. De asemenea, Comisia solicita organizarea unei noi Conferinţe Inter-guvernamentale cât mai aproape după anul 2000 pentru pregătirea extinderii Uniunii cu reforme instituţionale complexe, inclusiv prin utilizarea generalizată a votului cu majoritate calificată în Consiliu (Ceea ce sa şi întâmplat prin Conferinţa de la Nisa, finalizată prin adoptarea Tratatului cu acelaşi nume, intrat în vigoare, însă, de abia în 2003).

 Reforma nu ocolea nici organizarea şi metodele de lucru ale Comisiei. Profilul şi eficienţa Comisiei au crescut ca urmare a ratificării Tratatului de la Amsterdam, prin care s-a consolidat statutul şi prerogativele Preşedintelui Comisiei, iar Comisia a decis că acesta este momentul potrivit şi pentru iniţierea unei revizuiri amănunţite a propriei organizări şi funcţionări.

 2. Elaborarea politicilor interne pentru creştere, asigurarea locurilor de muncă şi a calităţii vieţii

Pentru realizarea acestor obiective s-au elaborat permanent strategii, însă Comisia considera că unele dintre ele trebuiau completate sau îmbunătăţite, iar altele trebuiau urmărite cu mai multă consecvenţă. Priorităţile erau următoarele:

• crearea condiţiilor pentru o creştere durabilă şi asigurarea locurilor de muncă: trecerea la uniunea economică şi monetară asigură promovarea stabilităţii, eficienţei pe piaţă şi a investiţiilor. În acelaşi timp, punerea în aplicare în totalitate a Planului de Acţiune aprobat de Consiliul European de la Amsterdam ar însemna un pas important făcut spre creştere şi spre locuri de muncă rezultate dintr-o mai bună exploatare a pieţei unice. Este necesară îmbunătăţirea în continuare a condiţiilor de funcţionare a întreprinderilor mici şi mijlocii şi stimularea dezvoltării reţelelor trans-europene care, printre altele, vor lega ţările din Europa Centrală şi de Est de Uniunea Europeană.

• elaborarea unor politici pentru "cunoaştere", dându-se un nou impuls cercetării şi dezvoltării tehnologice în cadrul Comunităţii, şi prin realizarea unor programe de studiu şi pregătire care să promoveze atât mobilitatea transnaţională a tinerilor cât şi societatea informatică.

• realizarea unor sisteme modernizate de asigurare a locurilor de muncă, astfel încât creşterea şi concurenţa de pe piaţă să ducă la crearea numărului maxim de locuri de muncă posibile. În acest context, este necesară reorientarea sistemelor de protecţie socială cu precădere spre asigurarea locurilor de muncă şi reformarea sistemelor de pensii şi asigurări de sănătate.

• îmbunătăţirea condiţiilor de trai, depunându-se eforturi deosebite pentru ca, prin avantajele oferite de creştere, să se promoveze o societate caracterizată de o mai mare coeziune. Aceasta înseamnă acordarea unei atenţii sporite faţă de sănătatea publică, mai buna aplicare şi impunere a reglementărilor din domeniul protecţiei mediului înconjurător, integrarea mai mare a consideraţiilor ecologice în proiectarea şi implementarea tuturor politicilor comunitare şi realizarea progresivă a unei zone de libertate, securitate şi dreptate.

 3. Menţinerea coeziunii economice şi sociale prin Fonduri Structurale mai eficiente

 Potrivit Agendei 200, Coeziunea era un element esenţial şi devenea şi mai important după extinderea Uniunii, deoarece veniturile pe cap de locuitor în ţările candidate reprezentau doar o treime din media pe Uniune.

 Comisia a fost de părere că eficienţa şi vizibilitatea Fondurilor Structurale ar fi mai mari dacă cele şapte obiective s-ar reduce la trei, şi dacă administrarea acestora ar fi simplificată şi descentralizată - în esenţă prin încheierea unui nou parteneriat între Comisie, statele membre şi regiuni. Comisia propunea, de asemenea, concentrarea cheltuielilor la Obiectivul 1 şi Obiectivul 2 (care ar fi redefinite pentru a acoperi zonele care treceau prin restructurări economice şi sociale majore) asupra a 35-40% din populaţia Uniunii, şi nu asupra a 51%, aşa cum era la acea vreme.

 Conform Agendei 2000, trebuia, de asemenea, să se acorde prioritate programelor de îmbunătăţire a capacităţii concurenţiale în zonele vizate de Obiectivul 1 şi a diversificării economice la Obiectivul 2.

 Fondul de Coeziune, care se adresează ţărilor membre cu un PNB cu 90% mai mic decât media pe Comunitate şi fondurile pentru proiectele de protecţie a mediului înconjurător şi de infrastructură pentru transporturi trebuiau să rămână neschimbate, conform Agendei.

 4. Continuarea reformei în domeniul politicii agricole comune

Comisia dorea ca agricultura să devină mai competitivă pe pieţele mondiale, să se adapteze mai bine nevoilor consumatorilor şi, ca urmare a priorităţii acordate dezvoltării rurale, mai sensibilă faţă de protecţia mediului înconjurător. În formularea propunerilor sale de reformă, Comisia a trebuit să aibă permanent în vedere faptul că impactul potenţial al extinderii Uniunii spre est este creşterea cu 50% a suprafeţei agricole şi dublarea forţei de muncă din agricultură. Comisia era de părere că dacă în ţările Europei Centrale şi de Est s-ar asigura preţurile subvenţionate şi sistemul de plăţi directe din cadrul politicii agricole comune, aceasta ar duce la naşterea unor diferenţe semnificative în venituri şi la alte distorsiuni sociale, ca urmare a fluxului excesiv de numerar către zonele rurale, precum şi la creşterea surplusului de zahăr, lapte şi carne din Uniune.
Comisia propunea continuarea reformelor din 1992, care au reuşit să reducă surplusurile de producţie, fără să afecteze creşterea în medie cu 4,5% a veniturilor agricultorilor.

Obiectivele strategice ale politicii agricole comune pentru viitor erau, conform Agendei 2000, următoarele:

• îmbunătăţirea capacităţii concurenţiale prin aplicarea unor preţuri mai reduse;

• garantarea siguranţei şi calităţii alimentelor pentru consumatori;

• asigurarea unor venituri stabile şi a unui nivel de trai satisfăcător pentru comunitatea agricolă;

• elaborarea unor metode de producţie ecologice, care să ţină cont de bunăstarea animalelor;

• integrarea obiectivelor ecologice în instrumentele sale strategice;

• încercarea de a se realiza alternative de venituri şi locuri de muncă pentru agricultori şi familiile acestora.

Referitor la politica rurală, conform Agendei, creşterea cererii pentru o agricultură mai ecologică, precum şi folosirea pe scară tot mai largă a zonei rurale pentru recreere creează noi obligaţii şi posibilităţi de dezvoltare pentru agricultură. Comisia a fost în favoarea acordării unui rol mai important măsurilor agro-ecologice, mai ales în favoarea celor care presupuneau un efort suplimentar din partea agricultorilor, cum ar fi cultivarea de produse organice sau menţinerea unor habitate semi-naturale.

PROBLEMATICA EXTINDERII

La cererea Consiliului, Comisia a elaborat opinii asupra fiecărei cereri de aderare, pe baza răspunsurilor acordate de fiecare ţară la un chestionar, a evaluărilor realizate de statele membre, a rapoartelor Parlamentului European, a rezoluţiilor şi activităţii altor organisme. Sarcina era diferită faţă de cele trei etape de extindere anterioare, pentru că de această dată era vorba de mai mult decât o simplă evaluare a capacităţii candidaţilor de a aplica întregul corp de legi, reglementări, norme şi standarde cunoscute sub numele de acquis comunitar. Şi acest corp s-a îmbogăţit în timp foarte mult, însă criteriile de la Copenhaga cuprind consideraţii politice şi economice mai generale. Aceste criterii solicitau Comisiei să privească în viitor şi să evalueze progresele pe care le-ar putea face ţările candidate, şi de asemenea să anticipeze evoluţiile viitoare în politicile Uniunii.

Referitor la Criteriile de la Copenhaga, amintim în acest context că, în iunie 1993, la întâlnirea Consiliului European de la Copenhaga s-au adoptat criteriile care urmau să fie aplicate de ţările candidate la acea vreme (în prezent membre UE) din Europa Centrală şi de Est. Pentru a dobândi calitatea de membru a fost necesară astfel, îndeplinirea următoarelor criterii:

• stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului, precum şi respectul şi protecţia minorităţilor;

• existenţa unei economii de piaţă funcţionale, cât şi capacitatea de a face faţă concurenţei şi forţelor de piaţă din cadrul Uniunii;

• capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, inclusiv acceptarea obiectivelor uniunii politice, economice şi monetare.

CONCLUZIILE COMISIEI EUROPENE POTRIVIT AGENDEI 2000

Democraţia şi statul de drept: în conţinutul Agendei 2000 se preciza că, în general, constituţia şi sistemul instituţional al tuturor ţărilor candidate respecta principiile democraţiei.

O economie de piaţă funcţională, presiunea concurenţială şi forţele de pe piaţă: toate ţările au înregistrat progrese însemnate în tranziţia spre o economie de piaţă, însă, în general, reforma structurală era departe de a fi încheiată, mai ales în sectoarele bancar, financiar şi al asigurărilor sociale.

Deşi nici una dintre ţările candidate nu îndeplinea la acea vreme în totalitate criteriile economice, se considera că în câţiva ani mai multe dintre ele vor fi în situaţia de a le putea îndeplini, ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat.

Obiectivele uniunii politice, economice şi monetare: ţările candidate au demonstrat că sunt pregătite să contribuie la acţiuni concrete în cadrul politicii externe şi de securitate comune. Totuşi, în privinţa uniunii monetare, s-a apreciat că este puţin probabil ca ţările candidate să fie capabile să se integreze în sistemul monedei unice imediat după aderare.

Referitor la asumarea obligaţiilor calităţii de membru (acquis-ul comunitar): ţările candidate se aflau abia la începutul procesului de încorporare a legislaţiei Uniunii în legislaţiile lor naţionale. Deşi perioadele de tranziţie pot fi justificate în unele cazuri, Consiliul European a exclus ferm posibilitatea aderării unor state în cazul adoptării parţiale a acquis-ului comunitar. De aceasta se leagă în mod direct şi capacitatea sistemelor administrative şi judiciare din aceste ţări de a aplica şi impune acquis-ul comunitar.

IMPACTUL LĂRGIRII ASUPRA POLITICILOR EUROPENE

Concluzia Agendei 2000 a fost că lărgirea Uniunii aducea cu sine importante avantaje politice şi economice. Diferenţele între statele membre vor fi însă mai marcate şi ajustările din sectoarele economice şi din regiuni vor trebui să fie atent pregătite. „Ţările candidate vor avea nevoie de investiţii substanţiale în domenii cum ar fi protecţia mediului înconjurător, transporturi, industria energetică, restructurare industrială, infrastructură pentru agricultură şi societatea rurală. Centralele nucleare vor trebui aduse la standarde de siguranţă internaţional acceptate” – se arăta în concluziile Agendei.

PREGĂTIRI MAI INTENSE PENTRU LĂRGIRE. PARTENERIATUL PENTRU ADERARE

Potrivit Agendei, ca urmare a măsurilor de intensificare a pregătirilor pentru extinderea uniunii, ţările candidate trebuiau să preia cât mai mult din acquis-ul comunitar înainte de aderare. Astfel negocierile se puteau baza pe principiul că acquis-ul va fi aplicat la aderare - Comisia s-a opus cu fermitate ideii de a le permite ţărilor candidate să-şi găsească portiţe de scăpare sau derogări de la obligaţiile pe care le au de îndeplinit.

Dorind să dea mai mult avânt perioadei de pre-aderare, Comisia recomanda şi un nou cadru, un Parteneriat pentru aderare pentru fiecare ţară candidată, şi un nou sistem de planificare şi evaluare a rezultatelor obţinute de fiecare ţară.

 Cuvinte şi expresii „cheie”: Agenda 2000, Aderarea la Uniunea Europeană, State candidate, Comisia „Jacques Santer”, Cadrul financiar 2000-2006.

 Bibliografie: Ion Jinga, Andrei Popescu, „Integrarea Europeană – Dicţionar de termeni comunitari”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000; Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006; Grigore Silaşi, „Dinamica europeană”, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2001; Gilles Ferréol, „Dicţionarul Uniunii Europene”, Editura polirom, Bucureşti, 2001; www.europa.eu