Izvoarele dreptului comunitar. Clasificare

Izvoarele dreptului comunitar european sunt modalităţile specifice prin care regulile de conduită din cadrul structurilor europene devin norme de drept prin acordul de voinţă al statelor membre. Acestea se caracterizează nu numai prin diversitate, dar şi printr-o ierarhizare a normelor de drept. În cadrul acestei ierarhii se disting în primul rând izvoarele primare (tratatele constitutive şi modificatoare), iar in al doilea rand dreptul derivat (izvoarele derivate), format din ansamblul actelor unilaterale ale instituţiilor.

Izvoarele dreptului comunitar european sunt modalităţile specifice prin care regulile de conduită din cadrul structurilor europene devin norme de drept prin acordul de voinţă al statelor membre. Acestea se caracterizează nu numai prin diversitate, dar şi printr-o ierarhizare a normelor de drept. În cadrul acestei ierarhii se disting în primul rând izvoarele primare (tratatele constitutive şi modificatoare), cele care fundamentează întreaga ordine juridică comunitară.

A doua categorie de izvoare o reprezintă dreptul derivat (izvoarele derivate), format din ansamblul actelor unilaterale ale instituţiilor, fiind deci în prezenţa unui drept „legiferat”, adică a unui grup de reguli (acte, norme realizate chiar de către Comunitate în şi pentru aplicarea tratatelor).

Ca izvor derivat, regulamentul reprezintă principalul izvor al dreptului comunitar, caracterizat prin obligativitate, influenţă generală, aplicare directă.

Al doilea izvor derivat, directiva, nu are, în principiu, o influenţă generală şi uneori are o aplicabilitate directă, fapt care mai estompează din diferenţa dintre acesta şi regulament.

Spre deosebire de regulament, decizia, un act obligatoriu în toate elementele sale, nu are o influenţă generală.

Ultimele izvoare derivate recomandarea şi avizul, se disting din ansamblul instrumentelor ce fac parte din nomenclatorul dreptului comunitar derivat prin aceea că „nu leagă”, adică nu au forţă de constrângere şi, deci, nu sunt izvoare de drept în adevăratul înţeles al cuvântului. Ele se constituie, totuşi, în instrumente foarte utile de orientare a comportamentelor legislaţiilor.

În ceea ce priveşte a treia categorie de izvoare de drept comunitar, normele de drept care provin din angajamentele externe ale Comunităţilor Europene (Uniunii Europene, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona), vom descoperi că acestea sunt inferioare dreptului comunitar primar, dar superioare dreptului comunitar derivat.

Izvoarele complementare, spre deosebire de izvoarele derivate şi de cele care sunt constituite din angajamentele externe ale Comunităţilor Europene, rezultă din acordurile încheiate între statele membre în domeniile de competenţă naţională. În măsura în care obiectul lor se situează în câmpul şi în prelungirea obiectivelor diferite de tratate, poartă denumirea de „drept complementar” şi pot fi considerate norme de drept comunitar, în sens larg.

Cu toate că dreptul comunitar este prin esenţă un drept scris, Curtea de Justiţie Europeană a precizat că o regulă de drept nescrisă nu este exclusă de la caracterul de izvor de drept.

Prin urmare, principiile generale ale dreptului, cutuma, jurisprudenţa, constituie veritabile izvoare ale dreptului comunitar.

Având în vedere cele amintite anterior, se poate spune, aşa cum se apreciază şi în literatura de specialitate, că „se formează, treptat, un drept instituţional al Comunităţilor Europene, care are: izvoare proprii, principii definitorii şi reglementări de natură a contura o ordine juridică cu  trăsături specifice” .

Analiza dreptului comunitar european duce la concluzia că suntem în prezenţa unui tip de drept deosebit, care nu se confundă cu dreptul intern al statelor membre şi nici cu sistemul juridic internaţional. Dreptul comunitar dă expresie unităţii şi diversităţii reglementărilor existente, atât în planul relaţiilor social-economice, cât şi în cel al relaţiilor politico-juridice la nivel naţional şi Continental.

Pe baza elementelor enunţate, dreptul comunitar poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice prin care se consacră structurile, rolul şi funcţiile instituţiilor europene, precum şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale în îndeplinirea obiectivelor de progres şi dezvoltare ale popoarelor Europei.

BIBLIOGRAFIE:

- Roxana Munteanu, "Drept european. Evoluţii. Instituţii. ordine Juridica", Editura Oscar Print, Bucuresti, 2996;

- Dumitru Mazilu, „Dreptul comunitar – un sistem juridic cu  trăsături specifice”, în „Teoria Generală a Dreptului”,  Editura All Beck, Bucureşti 1999;

- Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010.