Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre

În ceea ce priveşte raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre, acesta apare deosebit de complex, cu cât dreptul comunitar şi dreptul naţional se aplică aceloraşi persoane, în condiţiile în care ordinea juridică comunitară şi cea naţională se întrepătrund şi sunt dependente reciproc. Dreptul comunitar poate deveni operaţional doar dacă este încorporat ca parte a sistemului juridic naţional, aşa cum stipulează tratatele originare.

Relaţia ce există între sistemele naţionale de drept şi dreptul comunitar se caracterizează prin concertarea acţiunilor, asistenţa şi completarea reciprocă a eforturilor. Întrucât dreptul comunitar luat singular nu poate atinge obiectivele Uniunii Europene, acesta are nevoie de asistenţa şi infrastructura juridică a statelor membre.

Tratatele institutive, prevederile legale adoptate ulterior de către instituţiile comunitare pentru aplicarea acestor tratate, precum şi cele modificatoare, nu trebuie doar acceptate de către instituţiile naţionale, ci şi transpuse în practică şi făcute operaţionale. Ordinea juridică comunitară nu trebuie să vină în contradicţie cu sistemele naţionale, ci să coopereze cu acestea pentru atingerea unor obiective comune.

Strânsa corelaţie între dreptul comunitar şi dreptul naţional este evident reflectată în modul în care sunt transpuse directivele comunitare: acestea nu creează noi legi comunitare prin ele însele, ci cer statelor destinatare să modeleze legislaţia naţională în conformitate eu conţinutul directivelor în cauză, reprezentând astfel principala metodă de armonizare legislativă.

Astfel, o directivă este dependentă în aplicabilitatea sa de norma naţională. Interdependenţa dintre dreptul comunitar şi cel naţional este ilustrată şi prin aceea că, pentru a umple golurile existente în sistemul juridic al Uniunii Europene, legiuitorul comunitar recurge adesea la prevederile dreptului naţional.

Un exemplu îl constituie introducerea în norma comunitară a posibilităţii de aplicare, de către instituţiile abilitate ale UE, a unor amenzi pe adresa unor persoane fizice sau juridice din statele membre pentru nerespectarea dreptului comunitar. Deşi procedura este guvernată de legea statului respectiv, baza legală a imputării şi posibilitatea de contestare a valabilităţii deciziei de sancţionare sunt guvernate de norma comunitară.