Consiliul (Consiliul UE, ex. Consiliul de Ministri al UE)

Logo-ul Consiliului Uniunii Europene

Consiliul este principala institutie decizionala a Uniunii Europene. Miniştrii din statele membre se întrunesc în cadrul Consiliului Uniunii Europene. În funcţie de chestiunea de pe ordinea de zi, fiecare ţară va fi reprezentată de ministrul care răspunde de subiectul în cauză (afaceri externe, finanţe, probleme sociale, transporturi, agricultură, etc.). Preşedinţia Consiliului este deţinută timp de şase luni de către fiecare stat membru, pe baza unui sistem de rotaţie.

Atunci când vorbim despre Consiliu trebuie să atragem atenţia asupra unei greşeli frecvente ce apare în legătură cu identificarea sa. Astfel, pentru nespecialişti, el este de multe ori confundat cu o altă instituţie a Uniunii, prezentată într-un alt articol de pe site – Consiliul European, ori chiar cu o organizaţie internaţională separată de domeniul UE – Consiliul Europei, despre care am vorbit la secţiunea CEDO din meniul principal. [Pentru informaţii detaliate privind acest subiect vă recomandăm cartea tipărită "Instituţiile Uniunii Europene", Editura Nomina Lex, Bucureşti, 2010].

1. Constituirea Consiliului

La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei Comunităţi Europene avea câte o instituţie similară:

- Consiliul Special al Miniştrilor (în cadrul CECO);
- Consiliul Comunităţii Economice Europene (în cadrul CEE);
- Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice (în cadrul Euratom).

Încă de la prima sesiune din 25 ianuarie 1958, Consiliile CEE şi CEEA au avut un Secretariat Comun, acelaşi cu cel existent pentru CECO. Totuşi, nu era fiabil a se menţine o separare a celor trei instituţii cu activitate asemănătoare mai ales că, o integrare pentru viitor a domeniilor celor trei comunităţi era unul dintre scopurile prevăzute de „Părinţii fondatori” ai fenomenului comunitar. De aceea, în 1965, a apărut un nou Tratat, numit de Fuziune, prin care s-a constituit un Consiliu Unic, care se substituia celor trei existente. Astfel, conform art. 1 al tratatului sus-menţionat, se prevedea că acesta (Consiliul) exercită puterile şi competenţele atribuite instituţiilor respective în tratatele care instituiau Comunităţile, ca şi cele prevăzute în Tratatul de fuziune.

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, instituţia a fost numită „Consiliul de Miniştri” . După intrarea în vigoare a actului comunitar menţionat anterior, Consiliul este denumit „Consiliul Uniunii Europene” . Conform modificării aduse de Tratatul de la Lisabona, denumirea din prezent este aceea de „Consiliul”.

2. Componenţa Consiliului

Consiliul este compus din reprezentanţii fiecărui stat membru. Tratatul de la Maastricht precizează că, reprezentanţii statelor sunt la nivel ministerial şi trebuie să fie abilitaţi să angajeze guvernul ţării pe care o reprezintă.

În cazul în care, un membru al Consiliului nu poate participa la reuniunea Consiliului, el poate fi reprezentat de un funcţionar naţional de rang înalt, de reprezentantul permanent sau de adjunctul acestuia (reprezentantul permanent este ambasadorul ţării respective la UE). Funcţionarul respectiv poate lua parte la dezbaterile din Consiliu, însă nu are drept de vot, acesta putând fi delegat doar unui alt membru al Consiliului.

Membrii Consiliului pot fi însoţiţi de funcţionari care îi asistă. Numărul acestora din urmă este fixat de către Consiliu, iar numele şi calitatea lor trebuie comunicate în avans Secretarului General al Consiliului, pentru a li se da permise de acces în sala de Consiliu.

Se permite Comisiei să participe la reuniunile Consiliului, însă este posibil ca acesta să se reunească şi în absenţa Comisiei atunci când discuta chestiuni interne.

Accesul la reuniunile Consiliului se face sub rezerva prezentării unui permis eliberat de Secretariatul general. Forma acestor permise este stabilită de Regulamentul nr. 1826/69 al Consiliului din 15 septembrie 1969.

De la 1 ianuarie 2007, Consiliul este compus din 27 de membrii.

Deşi nu există decât un singur Consiliu, acesta se reuneşte însă în formaţiuni diverse, în funcţie de natura problemelor abordate, lista acestora fiind adoptată în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Conform Regulamentului de Procedură al Consiliului din 2006 (RPC), structurile Consiliului erau:

1. Afaceri generale şi relaţii externe;
2. Afaceri economice şi financiare;
3. Justiţie şi afaceri interne;
4. Ocuparea forţei de muncă, politica socială, sănătatea şi consumatorii;
5. Competitivitate (piaţă internă, industrie şi cercetare);
6. Transport, telecomunicaţii şi energie;
7. Agricultură şi pescuit;
8. Mediu;
9. Educaţie, tineret şi cultură.

Fiecare stat membru trebuie să stabilească modul de reprezentare în cadrul Consiliului.

Mai mulţi miniştri pot participa ca membri cu drepturi depline în aceeaşi structură a Consiliului, ordinea de zi şi organizarea lucrărilor fiind adaptate în consecinţă.

Consiliul Afaceri Generale şi Relaţii Externe se referă la „Afaceri Generale”, pe de o parte, şi „Relaţiile Externe”, pe de altă parte, în conformitate cu două reuniuni distincte, cu ordini de zi distincte şi eventual, care au loc la date diferite.

Conform Tratatului de la Lisabona, Consiliul Afaceri Generale primeşte locul central în cadrul noilor reglementări, el trebuind să asigure coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului şi să pregătească reuniunile Consiliului European urmărind aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia.

Consiliul Afaceri Externe elaborează acţiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, şi asigură coerenţa acţiunii Uniunii. În acelaşi timp, prin excepţie de la regula comună, este prezidat de Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate.