Parlamentul European. Evolutii

Parlamentul european a evoluat în pas cu schimbările aduse Uniunii. În prezent el se doreşte a fi un veritabil forum reprezentativ al cetăţenilor europeni care să aibă un impact profund asupra modului de funcţionare a UE. De la dorinţă şi până la a se petrece cu adevărat acest lucru este o mare diferenţă, deşi câştigând în importanţă în ultimele decenii, mulţi analişti ai fenomenului comunitar clasându-l încă pe o poziţie inferioară celorlalte două instituţii care fac parte din triunghiul instituţional european.

Denumirea de „Parlament European” a fost stabilită prin rezoluţia Adunării din 30 martie 1962, nefiind în concordanţă cu dispoziţiile tratatelor de instituirea Comunităţilor europene. În acest sens, Actul Unic European statuează în art. 3 par. 1 denumirea de Parlament European pentru acest organ instituţional comunitar, denumire preluată şi în dispoziţiile Tratatelor de la Maastricht , Amsterdam, Nisa şi chiar Lisabona.

Adoptarea Actului Unic European a constituit un moment de referinţă în domeniul perfecţionării instituţionale, pe lângă recunoaşterea oficială a Consiliului European şi a denumirii Parlamentului European, aducând şi alte modificări pe plan instituţional.

Astfel, Parlamentul european devine asociat în procesul legislativ comunitar instituindu-se procedura cooperării, sunt sporite puterile executive ale Comisiei, se ameliorează procesul de decizie în cadrul Consiliului prin introducerea votului cu majoritate calificată pentru un număr mai mare de decizii. Un alt moment important îl reprezintă Tratatul de la Maastricht care aduce şi el în domeniul instituţional modificări notabile.

Tratatul introduce noţiunea de “cadru instituţional unic”, menţionând în art. C (3) că “Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, respectând şi dezvoltând realizările comunitare” (acquis-ul comunitar). În dispoziţiile următoare sunt menţionate instituţiile care fac parte din acest cadru instituţional unic, precizându-se că “Asigurarea sarcinilor încredinţate Comunităţii este asigurată de un Parlament European, un Consiliu, o Comisie, o Curte de Justiţie, o Curte de Conturi”.

Se înregistrează o creştere a rolului Parlamentului European atât în domeniul procesului decizional comunitar (prin instituirea procedurii codeciziei între Consiliu şi Parlament) cât şi în domeniul controlului politic (prin introducerea instituţiei mediatorului şi a dreptului de petiţionare).

T.U.E. (Tratatul de la Maastricht) marchează o etapă nouă în procesul de reechilibrare a puterilor instituţiilor comunitare.

Faţă de Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam înregistrează progrese reduse în domeniul reformei instituţionale.

În ceea ce priveşte preocupările în materie instituţională, menţionăm faptul că a fost analizată problema restructurării instituţiilor comunitare în perspectiva realizării unei Uniuni formate din 20 sau 26 de membri, s-a produs o extindere a votului cu majoritate calificată în Consiliu, deşi la un număr destul de restrâns de domenii.

Referitor la Parlamentul European s-a înregistrat o extindere a competenţelor sale în procesul legislativ prin aplicarea procedurii codeciziei unui număr nou de domenii.

Un alt moment important în procesul de perfecţionare instituţională a Uniunii Europene l-a constituit reuniunea interguvernamentală de la Nisa din decembrie 2000 (finalizată prin adoptarea Tratatului de la Nisa, intrat în vigoare începând cu 1 februarie 2003), în cadrul căreia au fost examinate probleme legate de implicaţiile extinderii UE prin aderarea statelor din centrul şi estul Europei.

În prezent, Parlamentul European este singura instituţie supranaţională ai cărei membri sunt aleşi în mod democratic, prin vot universal direct. Parlamentul reprezintă cetăţenii statelor membre. Ales o dată la cinci ani, Parlamentul European este implicat în adoptarea a numeroase acte normative comunitare (directive, regulamente etc.) care influenţează viaţa fiecărui cetăţean.