Politica Externa si de Securitate Comuna

EUSSR Guinea Bissau members with local militaries (Sursa foto: europa.eu)

Baza politicii externe şi de securitate a UE (PESC) rămâne în continuare aşa-numita putere „soft” – recursul la diplomaţie sprijinită, dacă este necesar, de măsuri comerciale, de ajutor sau de menţinere a păcii, pentru a soluţiona conflicte şi pentru a ajunge la o înţelegere la nivel internaţional. UE a trimis misiuni de menţinere a păcii în diferite zone de conflict ale lumii. În august 2008, a mediat un acord de încetare a focului între Georgia şi Rusia şi a trimis observatori europeni pentru a monitoriza situaţia. De asemenea, a oferit ajutor umanitar oamenilor strămutaţi din cauza luptelor şi a organizat o conferinţă internaţională a donatorilor pentru reconstrucţia Georgiei. UE a jucat un rol la fel de important în regiunea balcanică, unde finanţează proiecte de asistenţă pentru dezvoltarea unei societăţi stabile în şapte ţări. În decembrie 2008, a plasat în Kosovo o misiune formată din 1 900 de persoane activând în domeniul justiţiei şi poliţiei, care să ajute la garantarea legii şi ordinii publice.

Politica de securitate europeană a fost dezvoltată după anii ’90 în cadrul Uniunii Europei Occidentale (UEO), NATO şi UE, atunci când UEO adopta misiunile de tip „Petersberg”, în scopul gestionării unor eventuale destabilizări în Europa de Est. Acest tip de misiuni le-au inclus pe cele umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii şi cele ale forţelor combatante în gestionarea crizelor, inclusiv impunerea păcii.

La Summit-ul NATO de la Berlin (1996) s-a decis crearea unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare, un „stâlp” european în cadrul NATO, ce permitea ţărilor europene să acţioneze militar acolo unde NATO ar fi fost limitată. Pentru aceasta, Uniunea Europeană avea posibilitatea de a utiliza capabilităţile militare ale NATO (Acordul Berlin-plus).

Mai mult, prin Tratatul de la Maastricht (1992) se pun bazele Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC), baze aprofundate, în 1999, prin Tratatul de la Amsterdam. Obiectivele comune ale PESC întăreau dorinţa şi voinţa UE de a apăra interesele fundamentale şi independenţa Uniunii, de a întări securitatea Uniunii, de a păstra pacea şi întări securitatea internaţională şi, nu în ultimul rând, de a consolida democraţia, domnia legii şi respectarea drepturilor omului. Procesul decizional în cadrul PESC era astfel îmbunătăţit, furnizându-se strategii comune în domenii unde statele membre aveau interese majore.

Stabilirea unei politici externe şi de securitate comună figura în centrul iniţiativei luată de preşedintele Mitterand şi cancelarul Köhl în scrisoarea din 19 aprilie 1990 trimisă Preşedintelui Consiliului European înaintea reuniunii de la Roma. Pe parcursul lucrărilor conferinţei, acest concept vag la origine - mai ales cu privire la modul în care trebuia să fie distins de cooperarea politică europeană stabilită la începutul anilor şaptezeci şi codificată de articolul 30 din Actul unic - a câştigat în precizie iar sfera sa s-a lărgit, referindu-se mai întâi la securitate şi apoi la apărarea comună.

Tratatul de la Maastricht instituie o politică externă şi de securitate prin dispoziţiile Titlului V (art. J-J.11). Politica Externă şi de Securitate Comună reprezintă, de altfel, şi primul pilon interguvernamental introdus prin Tratatul de la Maastricht.

Prevederile Tratatului stabilesc obiectivele P.E.S.C. şi metodele sale de acţiune, distingând acele domenii ce sunt acoperite de “poziţii comune” de cele care fac obiectul unor “acţiuni comune” mai constrângătoare.

Introducerea în TUE a unor dispoziţii care se referă la problemele de securitate şi apărare constituie o inovaţie majoră a Tratatului de la Maastricht în raport cu Actul Unic European care în articolul 30 utiliza numai termenul “securitate” şi nu şi pe cel de “apărare”.