Politica Agricola Comună

Politica agricola a Europei se decide la nivelul UE de catre guvernele statelor membre si este pusa în aplicare de catre statele membre. Aceasta politica urmareste sprijinirea veniturilor agricultorilor, încurajându-i totodata sa produca marfuri de înalta calitate cerute de piaţă şi să găseasca noi modalităţi de a-şi îmbunataţi activitatea, precum sursele ecologice regenerabile de energie.

Politica UE în domeniul agriculturii evoluează în mod constant. În urmă cu 50 de ani, se punea accent pe furnizarea unor cantităţi suficiente de alimente pentru o Europă care traversase un deceniu de lipsuri cauzate de războaie. Subvenţionarea producţiei pe scară largă şi cumpărarea surplusurilor în scopul garantării siguranţei alimentare sunt de domeniul trecutului. Politica UE în domeniu îşi propune să le ofere tuturor producătorilor (de la agricultori şi crescători de animale până la producători de fructe, legume sau de vin) posibilitatea de a se susţine singuri atât în UE, cât şi pe piaţa mondială.

În acest sens, politica agricolă a UE a suferit modificări semnificative în ultimii ani. Textele juridice au fost scurtate şi adaptate astfel încât să fie mai uşor de înţeles. Au fost eliminate aproape 80 de documente juridice în cadrul a ceea ce este cunoscut sub denumirea tehnică de „organizarea pieţei comune unice”.

Prin Politica Agricolă Comună ţările membre şi-au dorit atingerea următoarelor obiective:

- creşterea productivităţii în agricultură, promovarea progresului tehnic, asigurând dezvoltarea raţională a producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, îndeosebi a muncii;

- asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în special prin ridicarea venitului individual al celor ce lucrează în agricultură;

- stabilizarea pieţelor;

- garantarea securităţii în aprovizionare;

- asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori.

Tratatul de la Roma propunea în fapt elaborarea unui program comun de dezvoltare a agriculturii ţărilor membre care să ţină cont de:

- caracterul particular al activităţii agricole decurgând din structura socială a agriculturii şi disparităţile structurale şi naturale între diversele regiuni agricole;

- necesitatea de a opera gradual ajustările oportune;

- faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector intim legat de ansamblul economici.

Condiţionarea obiectivelor de luarea în considerare a acestor aspecte particulare urmărea să impună mecanisme de integrare tolerabile pentru producători (un interes particular prin protecţia unei categorii sociale dispunând de forţă politică puternică) şi care să nu compromită ajustarea structurală a agriculturii prin eventuale dezechilibre în măsură să frâneze dezvoltarea economică (un interes general).

Obiectivele precizate în tratat sunt economic incompatibile; unele nu pot fi realizate, cel puţin dincolo de un anumit punct, decât în detrimentul altora. Spre exemplu, dacă interesul producătorilor este să beneficieze de preţuri ridicate, subvenţionate, cel al consumatorilor este să dispună de produse alimentare la preţuri scăzute şi nesubvenţionate; sau, menţinerea stabilităţii preţurilor face dificilă adaptarea ofertei la evoluţia cererii şi întârzie modernizarea, intră în conflict cu obiectivul menţinerii veniturilor la un nivel echilibrat etc. Din acest motiv, în elaborarea PAC a fost nevoie de compromisuri şi stabilirea de priorităţi, iar aplicarea ei a condus la efecte negative de tipul supraproducţiei, suportată la preţuri ridicate de către consumatori sau la accentuarea disparităţilor structurale şi de venituri.

Pentru a înţelege opţiunile ţărilor membre CEE în materie de politică agricolă comună se impune şi prezentarea precizărilor făcute la Conferinţa de la Stressa (1958) în legătură cu obiectivele acesteia. Compararea politicilor naţionale existente la acea dată şi punerea de acord a resurselor şi nevoilor au permis trasarea primelor linii directoare ale viitoarei politici comune. Restructurarea agriculturii comunitare era o necesitate, dar trebuia realizată fără a se aduce atingere sistemului de exploataţie familială. Dat fiind că toate costurile de producţie erau mai ridicate în Comunitate decât în celelalte mari ţări producătoare, preţurile urmau să fie aduse la un nivel uniform şi mai ridicat decât preţurile mondiale, fără a incita însă la supraproducţie. în acelaşi timp, politica agricolă trebuia să permită participarea echilibrată la comerţul mondial prin protejarea pieţei interne.

Pentru realizarea obiectivelor propuse au fost aplicate trei principii esenţiale: unicitatea pieţei; preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară.

Multe dintre schimbările importante ale PAC au avut loc în anii '80, dar s-au accentuat în special la începutul anilor '90. Limitarea producţiei a contribuit la reducerea excedentelor (cotele de lapte din 1983) şi s-a pus un nou accent pe agricultura ecologică. Pentru a beneficia de ajutoare directe, agricultorii au fost nevoiţi să îşi îndrepte atenţia spre piaţă şi să răspundă noilor priorităţi ale publicului (reforma MacSharry din 1992).

Această schimbare de strategie, care a avut loc în 1999 prin reforma „Agendei 2000” şi care favorizează competitivitatea agriculturii europene, include, de asemenea, un element fundamental nou – o politică de dezvoltare rurală destinată să încurajeze numeroase iniţiative rurale, ajutând totodată agricultorii să îşi restructureze fermele şi să diversifice şi să îmbunătăţească comercializarea produselor. S-a stabilit un plafon bugetar pentru a asigura contribuabilii că nicio cheltuială legată de PAC nu va scăpa de sub control. În 2003 s-a convenit în cele din urmă asupra unei reforme fundamentale noi.

Agricultorii nu mai sunt plătiţi doar pentru a produce produse alimentare. Astăzi, cererea este principala forţă motrice a PAC. Ea ţine seama pe deplin de preocupările consumatorilor şi contribuabililor, lăsând în acelaşi timp agricultorilor din UE libertatea de a-şi adapta producţia la cerinţele pieţei. În trecut, cu cât agricultorii produceau mai mult, cu atât primeau mai multe subvenţii. În viitor, marea majoritate a ajutoarelor destinate fermierilor vor fi plătite independent de cantităţile produse. În cadrul noului sistem, agricultorii vor continua să primească plăţi directe cu scopul de a menţine stabilitatea veniturilor, dar legătura cu producţia a fost eliminată. În afară de aceasta, agricultorii trebuie să respecte standarde de protecţie a mediului, de siguranţă a alimentelor şi de protecţie a plantelor şi animalelor. În cazul nerespectării acestor standarde, vor risca reduceri ale plăţilor directe de care beneficiază (o condiţie cunoscută sub denumirea de „eco-condiţionalitate”). Eliminarea legăturii dintre subvenţii şi producţie (denumită de obicei „decuplare”) îi va face pe agricultorii UE mai competitivi şi mai orientaţi către piaţă. Aceştia vor fi liberi să producă ceea ce este mai profitabil pentru ei, bucurându-se totodată de dorita stabilitate a venitului.

Această serie de reforme a conturat un viitor mai limpede pentru PAC, evidenţiind şi mai mult valoarea pe care o are pentru întreaga societate.