Politicile Uniunii Europene. Prezentare generala

Integrarea europeană se realizează de o manieră inegală, de la un sector la altul. Există, astfel, domenii unde Uniunea Europeană are prerogative extinse (politica agricolă comună, politica comercială comună, politica transporturilor şi politica monetară etc.), după cum, în alte sectoare, competenţele comunitare sunt mai limitate: este cazul politicii sociale, al politicii industriale, al cercetării şi dezvoltării tehnologice, al reţelelor transeuropene.

Integrarea europeană se realizează de o manieră inegală, de la un sector la altul. Există, astfel, domenii unde Uniunea Europeană are prerogative extinse (politica agricolă comună, politica comercială comună, politica transporturilor şi politica monetară etc.), după cum, în alte sectoare, competenţele comunitare sunt mai limitate: este cazul politicii sociale, al politicii industriale, al cercetării şi dezvoltării tehnologice, al reţelelor transeuropene. În sfârşit, unele sectoare (de exemplu, politica externă şi de securitate, justiţia şi afacerile interne) funcţionează mai degrabă conform modelului interguvernamental, decât printr-o abordare comunitară propriu-zisă.

Altfel spus, există politici puternic integrate, realizate prin transferul masiv de competenţe la nivel comunitar şi politici realizate încă preponderent la nivelul statelor membre, dar cu participarea unor instituţii comunitare.

Incă de la începuturi, articolul 3 din Tratatul C.E.E. prevedea că acţiunea Comunităţii are în vedere „stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe, instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii şi instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor”. Obiectivele Comunităţii Europene evoluând progresiv, de-a lungul anilor au fost elaborate o serie de noi politici comune, astfel încât astăzi se pot identifica aproape 20 de domenii în care concepţia şi decizia se realizează la nivel comunitar, cele mai importante fiind politicile regională, monetară, industrială, socială, energetică, de cercetare, pescuit, protecţia mediului, protecţia consumatorilor, relaţii externe. Apariţia acestor politici comune se explică prin necesităţi economice, sociale şi politice de ordin comunitar, dar şi prin superioritatea, în termeni de eficienţă, a unor acţiuni comune prin comparaţie cu cele realizate separat Ia nivelul fiecărui stat membru.

Ambiguitatea noţiunii de „politică comună” este reflectată de varietatea expresiilor ce desemnează, practic, acelaşi lucru: „politică a Uniunii Europene”, „politică comună”, „politică comunitară”. Analiza acestor concepte arată că politicile comune constituie de fapt domenii în care, în virtutea unui transfer de competenţe consimţit de către statele membre de la nivel naţional la nivel comunitar, instituţiile comunitare intervin în mod determinant şi direct, iar acţiunile statelor membre au loc concertat, acest transfer de competenţe este însă limitat în funcţie de dispoziţiile Tratatului. Regulile şi politica stabilite de către autorităţile comunitare într-un domeniu dat formează o politică unificată ce se substituie normelor şi politicilor naţionale.