Relatiile Uniunii Europene cu Maroc si alte state din Zona Maghreb

Marocul si celelalte state din Zona MAGHREB

Dubla prezenţă - a ţărilor mediteraneene în Europa şi a Europei în aceste ţări - constituie osmoza unor relaţii ce s-au ţesut de-a lungul unei îndelungi perioade istorice. Dezvoltarea relaţiilor de cooperare ale acestor ţări cu Uniunea Europeană reprezintă un imperativ major pe linia procesului de racordare mai rapidă a ţărilor nord-africane la standardele mondiale de calitate şi eficienţă economică, la procesul de reformă şi democratizare a relaţiilor internaţionale.

Autorităţile guvernamentale din cele cinci state maghrebiene: Maroc, Algeria,  Tunisia, Libia şi Mauritania - sunt conştiente de necesitatea conjugării eforturilor proprii cu cele ale statelor europene şi ale altor ţări ale lumii în scopul eradicării stării de insuficientă dezvoltare şi modernizare a structurilor economico-sociale. Referindu-se la obiectivele Uniunii Maghrebului Arab, preşedintele Algeriei, Lamine Zeroual, evidenţia necesitatea implementării cât mai rapide a acordurilor şi convenţiilor de cooperare cu Uniunea Europeană şi a abordării în comun, în cadrul conferinţelor internaţionale la nivel înalt, a problematicii colaborării şi statuării unui climat de pace în Orientul Mijlociu.

Întâlnirile “la vârf”, pe pământul Africii sau al Europei, au avut darul să contribuie la diversificarea formelor de cooperare euro-mediteraneene şi adaptarea acestora la noile imperative ale dezvoltării lumii africane şi arabe. Totodată, în cadrul întâlnirilor periodice dintre miniştrii de externe, se analizează modalităţile pertinente de instituţionalizare a unor relaţii permanente de colaborare în domenii prioritare.

Trebuie relevat însă că în ultimii ani - în condiţiile înrăutăţirii raporturilor politico-diplomatice ale Libiei cu SUA, Marea Britanie şi Franţa - dialogul a fost deseori întrerupt, ceea ce a afectat cooperarea pe anumite segmente în ansamblul regiunii mediteraneene.

Acţiunile de cooperare între zona Mediteranei şi Comunitatea Europeană s-au tradus, în ultimele decenii, prin negocieri complexe, în funcţie de particularităţile economico-sociale naţionale, precum şi de opţiunile politico-diplomatice reliefate la scară regională şi globală.

Arhitectura acordurilor de asociere între Comunitatea Europeană şi ţările mediteraneene îşi are sorgintea în prevederile Tratatului de la Roma, care împuternicea Comisia Europeană să negocieze acorduri comerciale cu terţe ţări şi să reprezinte statele membre în toate organismele comerciale multilaterale, inclusiv în cadrul Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCDE). Tratatul prevedea, în art. 3, “necesitatea asocierii cu ţări şi teritorii de peste mări” pentru dezvoltarea schimburilor comerciale, în efortul comun de dezvoltare economică şi socială, precum şi importanţa stabilirii unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de terţi.

O prevedere importantă a Tratatului de la Roma o constituie autorizarea statelor membre ale Comunităţii Economice Europene să acorde un regim preferenţial în schimburile comerciale ţărilor cu care întreţineau intense relaţii economice şi politice.

Prin articolul 238 al Tratatului (In prezent, a se vedea art. 220-221 din Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene astfel cum a fost modificat prin noul Tratat de reforma de la Lisabona) a fost stipulată posibilitatea încheierii unor acorduri de asociere, statuând obligaţii reciproce, acţiuni comune şi proceduri individuale.

Primele acorduri de asociere la Comunitatea Europeană au fost semnate cu Grecia în 1962 şi cu Turcia în 1963, urmate de cele semnate cu Malta şi Cipru, în 1970. Tratatul de la Roma includea un protocol special referitor la Tunisia şi Maroc - state care la acea dată obţinuseră deja independenţa.

Cooperarea între C.E.E. şi Algeria (departament francez până în anul 1962) a fost statuată în cadrul unui acord de cooperare abia în anul 1976 (similar celor încheiate cu Tunisia şi Maroc). Libia rămâne singurul stat sud-mediteranean cu care Comunitatea Europeană n-a semnat încă un acord de cooperare.

Acordurile preferenţiale - semnate în 1969 de către CEE cu Maroc şi Tunisia, pe o perioadă de 5 ani - se referă în exclusivitate la schimburile comerciale şi prevăd alinierea acestora la regimul statuat în relaţiile dintre cele două state maghrebiene şi Franţa.

În virtutea prevederilor Acordurilor de asociere, produsele industriale marocane şi tunisiene au fost autorizate să pătrundă liber pe teritoriul european. Totodată, s-au acordat facilităţi tarifare la importul unor produse agricole care proveneau din Maroc şi Tunisia.

Pentru produsele ce nu făceau obiectul acordurilor de asociere, Franţa era autorizată să menţină acordurile preferenţiale pe care le încheiase cu ţările nord-africane în condiţiile stării de protectorat. Întrucât reglementările privind politica agricolă comună nu se concretizaseră, CEE s-a menţinut (până la începutul anilor 70) în postura de a lua act de relaţiile bilaterale preexistente Tratatului de la Roma.

Acordurile comerciale bilaterale - semnate de către CEE cu Maroc şi Tunisia - îşi vor arăta însă limitele, ele nefiind concludente în raport cu obiectivele urmărite de către cele două ţări maghrebiene, care solicitau extinderea ariei de cooperare la domeniile asistenţei tehnice şi financiare, precum şi la problematica emigranţilor.

În anul 1973, a fost semnat un protocol adiţional cu Maroc şi Tunisia în vederea adaptării acordului din 1969 la noile realităţi ale CEE - ca urmare a aderării la Comunitatea Europeană a altor trei ţări, respectiv Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie. Era reflexul noilor orientări ale CEE, hotărâtă să înscrie într-un cadru global noile modalităţi de acţiune faţă de terţi, în ideea unei mai mari solidarităţi cu ţările în curs de dezvoltare.

În pofida faptului că primele acorduri de cooperare economică între Comunitatea Europeană şi unele ţări sud-mediteraneene datau din anii ‘60, unele forme eficiente de cooperare s-au concretizat abia la nivelul anilor 1975-1976, în cadrul următoarelor acorduri:

- Acordurile comerciale preferenţiale (bazate pe articolul 113 al Tratatului de la Roma) cu Israelul (1975) şi Liban (1977);

- Acordurile de asociere (bazate pe articolul 238 al aceluiaşi Tratat, care includea şi un sprijin financiar) cu Tunisia, Algeria şi Maroc (1976), Egipt, Siria şi Iordania (1977);

- Acordurile de asociere (care prevedeau constituirea unei uniuni vamale) cu Turcia (1963), Malta (1970) şi Cipru (1972).

Abordările privind statutul acordurilor bilaterale reflectă nu numai aspiraţiile de aderare la CEE ale unor ţări mediteraneene, ci şi opţiunile lor diferite, generate de nivelul dezvoltării economico-sociale şi de anumite particularităţi.

În domeniul relaţiilor comerciale, acordurile de asociere prezentau însă unele similitudini. În general, ele prevedeau acordarea liberului acces pe piaţa comunitară a produselor industriale exportate de către ţările mediteraneene, dar fără reciprocitate din partea acestora (cu excepţia Israelului, care şi-a asumat un angajament de “dezarmare vamală”). În privinţa produselor agricole, concesiile comunitare se materializau prin acordarea de reduceri tarifare pentru un mare număr dintre acestea. În cadrul acelor acorduri care prevedeau crearea unor uniuni vamale, termenele de realizare au fost decalate succesiv.

Acordurile de cooperare cu Maroc (26 aprilie 1976) şi Tunisia (25 aprilie 1976) urmau să intre însă în vigoare abia la sfârşitul anului 1978, deoarece trebuia îndeplinite unele proceduri de ratificare la nivel naţional.

Noile acorduri - încheiate pe o durată nelimitată - conţineau clauze importante privind cooperarea în următoarele domenii: schimburi comerciale; asistenţă tehnică şi financiară; probleme sociale şi utilizarea forţei de muncă.

Memorandumul ‘‘Comisiei pentru politică comunitară de cooperare” evidenţia şi necesitatea facilitării dezvoltării industriale a ţărilor maghrebiene prin instituţionalizarea unei politici de “schimb inegal” în baza căreia produsele industriale ce proveneau din aceste ţări să poată avea acces liber în spaţiul comunitar fără clauză de reciprocitate. Reglementările nu se extindeau şi asupra agriculturii.

Liberul acces pe piaţa Comunităţii Europene cu produse industriale (cu excepţia articolelor textile) a stimulat dezvoltarea în Maroc şi Tunisia a unor importante ramuri industriale în cadrul unor acţiuni de cooperare cu sectorul privat european, la nivelul unui parteneriat industrial axat pe complementaritate.

În schimb, produsele agricole - care au beneficiat de unele reduceri tarifare (de la 20 la 100% în cadrul tarifului vamal al CEE) - au rămas supuse anumitor restricţii netarifare (cum ar fi: respectarea preţurilor de referinţă; stabilirea unor cote cantitative; calendar de import) în funcţie de produs şi de sezon.

Această situaţie se explică în mare măsură prin faptul că exportul statelor sud-mediteraneene (deci implicit al ţărilor maghrebiene) era format în cea mai mare parte din produse agricole şi citrice. În această situaţie, reducerile tarifare, care facilitau accesul pe pieţele Comunităţii Europene, trebuia să ţină seamă de interesele producătorilor europeni, îndeosebi francezi si italieni.

Mai mult, în condiţiile aderării Spaniei şi Portugaliei la CEE (mari producătoare şi exportatoare pe piaţa europeană), s-a impus semnarea unui protocol adiţional cu Tunisia (la 26 mai 1987) şi Maroc (26 mai 1988), în baza căruia se menţinea statutul tradiţional referitor la importul Uniunii Europene de produse agricole din ţările mediteraneene

CEE va restrânge însă, progresiv, în baza unor protocoale tehnice, concesiile acordate Marocului şi Tunisiei, deoarece o serie de produse agricole din regiunea sud-mediteraneană concurau direct produsele europene considerate sensibile (citrice, sucuri, legume etc.).

Uniunea Europeană va continua să reprezinte însă principalul debuşeu pentru produsele agricole ale ţărilor maghrebiene, din rândul cărora se detaşează Maroc, Tunisia şi Algeria. La 25 februarie 1988, Marocul a încheiat cu CEE un acord de pescuit care să permită flotei de pescuit spaniole şi portugheze să-si continue activitatea în apele teritoriale marocane (bogate în peşte).

Principalele instrumente care au guvernat relaţiile economice ale CEE (UE) cu Maroc şi Tunisia, în ultimii ani, au fost acordurile referitoare la:

- schimburile comerciale;

- asistenţa financiară.

Schimburile comerciale: un efect pozitiv al acordurilor de cooperare îl reprezintă importantele mutaţii înregistrate în structura exportului celor două ţări maghrebiene spre Uniunea Europeană şi ancorarea acestora la fluxurile comerciale internaţionale.

Asistenţa financiară acordată ţărilor maghrebiene de Uniunea Europeană se efectuează prin intermediul Băncii Europene de Investiţii (BEI) şi al Fondului European de Dezvoltare (FED) - organism financiar ce are drept obiectiv sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare asociate la UE în efortul acestora de dezvoltare a relaţiilor comerciale şi de cooperare.

La sfârşitul lunii ianuarie 2009, o delegaţie formată din deputaţi europeni a vizitat Marocul - care a primit recent "statutul avansat" în relaţiile cu UE - şi Sahara de Vest. Preşedintele delegaţiei, spaniolul popular Carlos Iturgaiz, vorbeste despre aceasta vizita pe site-ul oficial al Uniunii Europene www.europa.eu: