Tratatul de la Maastricht (Tratatul asupra Uniunii Europene)

Ceremonia de semnare a Tratatului de la Maastricht

Tratatul asupra Uniunii Europene (cunoscut ca Tratatul de la Maastricht) constituie, în procesul de creare a unei uniuni mereu mai strânse între popoarele Europei, o etapă nouă şi de substanţă. În ceea ce priveşte modificările aduse de TUE, acesta a modificat, în special, Tratatul de instituire a CEE (Tratatul de la Roma instituind CEE). În plus, Tratatul de la Maastricht a dat o nouă structură întregului sistem de tratate, înglobând Tratatele constitutive ale Comunităţilor, pe care le-a aşezat la „baza construcţiei comunitare”.

Dacă de la Tratatele de la Roma şi până la Actul Unic European - prima reformă de ansamblu Comunităţilor Europene - au trebuit să treacă aproape 30 de ani, în schimb, de la intrarea în vigoare a AUE, în 1987 şi până la deschiderea conferinţelor interguvernamentale ce au condus la semnarea, în februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht au trecut mai puţin de 4 ani.

O astfel de accelerare a construcţiei comunitare a fost determinată, desigur, de anumiţi factori. În acest sens, se poate spune că accelerarea a fost determinată, pe de o parte, de dinamica internă a Comunităţilor iar, pe de altă parte, de evoluţia scenei internaţionale şi în special, dezintegrarea sistemului comunist şi reunificarea Germaniei.

La Consiliul european de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991, şefii de stat şi de guvern ai celor 12 state membre ale Comunităţilor europene, reuniţi în conferinţă interguvernamentală pe baza articolului 236 din Tratatul CEE, au ajuns la un acord asupra proiectului de tratat asupra Uniunii Europene, prin care se angaja o nouă etapă importantă în construcţia europeană. Acest acord era un acord politic. Înaintea semnării  trebuia să se dea forma juridică definitivă textelor consolidate ale celor două aspecte ale tratatului - o “uniune politica” şi “o uniune economică şi monetară” negociate, aşa cum am văzut, separat, şi să se redacteze preambulul .

În contextul amintit, la 7 februarie 1992, reprezentantii celor 12 state membre au semnat Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht).

După semnare, s-a angajat faza ratificărilor naţionale care ar fi trebuit să se încheie, potrivit Tratatului, la 31 decembrie 1992 pentru a putea intra în vigoare la 1 ianuarie 1993, dar problemele ridicate mai ales de rezultatul negativ al referendumului din Danemarca (2 iunie 1992), apoi de organizarea unui nou referendum danez în luna mai 1993 , pozitiv de această dată, cum şi de amânările guvernului britanic şi necesitatea unei revizuiri constituţionale în Germania, au condus la reportarea datei de intrare în vigoare a Tratatului de la Maastricht la 1 noiembrie 1993. Tratatul a fost încheiat pe o durată nelimitată.

Aşadar, se poate spune că, după şase ani de la Actul Unic European, Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) constituie, în procesul de creare a unei uniuni mereu mai strânse între popoarele Europei, o etapă nouă şi de substanţă.

În Preambulul TUE (primul alineat) se afirmă hotărârea statelor membre de a parcurge o nouă etapă în procesul de integrare europeană angajat prin crearea Comunităţilor Europene, iar în ultimul alineat se arată că în perspectiva etapelor ulterioare ce urmează să fie trecute pentru a face să progreseze integrarea europeană, statele membre au decis să instituie o „Uniune Europeană”.

Având în vedere şi evenimentele ulterioare Tratatului de la Maastricht, se poate spune că începând cu această dată, Uniunea Europeană a intrat într-un nou ciclu de evoluţie.

În ceea ce priveşte modificările aduse de TUE, acesta a modificat, în special, Tratatul de instituire a CEE (Tratatul de la Roma instituind CEE). În plus, Tratatul de la Maastricht a dat o nouă structură întregului sistem de tratate, înglobând Tratatele constitutive ale Comunităţilor, pe care le-a aşezat la „baza construcţiei comunitare”.

Titlului I („Frontispiciul comun”) al TUE se referă, în primul rând, la crearea Uniunii Europene, obiectivele şi elementele sale constitutive .

Astfel, potrivit art. B TUE, obiectivele generale sunt:

- promovarea progresului economic şi social echilibrat şi susţinut, în principal prin crearea unui spaţiu fără frontiere interioare;
- întărirea coeziunii economice şi sociale;
- stabilirea unei Uniunii Economice şi Monetare (UEM) care va implica, la momentul oportun şi conform dispoziţiilor tratatului, moneda unică;
- afirmarea în viaţa internaţională a identităţii Uniunii;
- întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor naţiunilor statelor membre;
- dezvoltarea unei strânse cooperări în sectorul justiţiei şi a afacerilor interne;
- menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea acestuia conform procedurii stabilite în art. N 2.

În art. F se arată că Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, având sisteme de guvernare bazate pe principiile democratice.

Totodată,  se arată că Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum au fost acestea garantate în Convenţia de la Roma din 1950 (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - CEDO).

A fost introdus în Tratat şi principiul „suficienţei mijloacelor”  care se referă la „dotarea” Uniunii cu mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor şi realizarea politicilor sale.

Foarte important de amintit aici este şi principiul „subsidiarităţii”, ca mecanism de atribuire a competenţelor între Uniune şi statele membre în sectoare ce nu sunt de competenţa exclusivă a Uniunii. Acest mecanism (menţionat în art. B TUE), operează în conformitate cu articolul 3B TCE în baza unor criterii de eficacitate apreciind „dimensiunea” sau „efectul” respectivelor acţiuni. Subsidiaritatea urma să joace un rol important în complementarea eforturilor Uniunii şi a statelor membre evitându-se, astfel, eventualele conflicte sau suprapuneri şi potenţându-se realizările. Subsidiaritatea putea contribui şi la evitarea „centralismului birocratic”, perceput ca „venind dinspre Bruxelles”.

Un alt principiu foarte important este cel al „unităţii instituţionale”, care indică că Uniunea Europeană va avea aceleaşi instituţii pentru cei trei piloni (Comunităţile Europene, PESC şi JAI). Aşadar, se stabileşte un cadru instituţional unic „la vârful” căruia se găseşte Consiliul European. Parlamentul European, Consiliul, Comisia şi Curtea de Justiţie (CEJ) vor fi instituţiile comune care îşi vor exercita competenţele în condiţiile prevăzute în Tratat.

După cum reiese din dispoziţiile Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană se sprijină pe trei piloni, unul de natură instituţională (Comunităţile Europene) şi doi piloni interguvernamentali – PESC şi JAI.
Pilierul central (care este şi cel mai „solid”), este cel comunitar, cuprinzând, în fapt, cele trei Comunităţi europene – CECO, CEE - devenită CE şi CEEA, ale căror tratate constitutive au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht.

În ceea ce priveşte ceilalţi doi piloni, aşa cum precizam anterior, Tratatul de la Maastricht aşează, simultan, Uniunea Europeană şi pe o bază interguvernamentală. Unul dintre pilonii interguvernamentali îl reprezintă articolul J (Titlul V) care cuprinde Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), „urmaşul” normativ al fostului art. 30 al Actului Unic European (abrogat prin art. P al TUE) . Celălalt pilon interguvernamental al Uniunii, este reprezentat de art. K (Titlul VI) care conţine Cooperarea în materie de Justiţie şi Afaceri Interne (JAI).

În final, urmărind grafica imaginară a aşa-numitului „templu grecesc” (cum a fost numită structura Tratatului de la Maastricht în literatura de specialitate ), Uniunea are şi o bază comună constituită din Titlul VII (Dispoziţii Finale), ce cuprinde art. L-S şi în care se descriu următoarele teme:

- conservarea acquis-ului comunitar;
- competenţele Curţii de Justiţie;
- procedura unică a revizuirilor şi a noilor aderări;
- derogări;
- intrarea în vigoare şi valabilitatea tratatelor.

Dată fiind noua structură formală a TUE (existenţa unei „baze finale comune”), Tratatele CE, CECA şi CEEA „pierd”, cu această ocazie, respectivele articole.

Astfel, dacă până la TUE, Tratatele constitutive dispuneau de proceduri proprii şi distincte de revizuire (de exemplu, art. 96 CECA, 236 CEE şi 204 Euratom), o dată cu TUE aceste articole au fost abrogate  şi s-a stabilit o procedură unică de revizuire (art. N) bazată pe sistemul existent în Tratele CEE şi Euratom.

De la intrarea în vigoare a TUE, statele europene care au solicitat calitatea de membru al UE au urmat o procedură unică pentru a-şi formaliza integrarea.