Tratatul de la Nisa

Sursa: http://europa.eu.int/comm/mediatheque/photo/select/treaty/p-007760-00-3.jpg source

Conferinţa interguvernamentală din decembrie 2000 a deschis calea încheierii unui acord al Consiliului European de la Nisa. Astfel, pe 26 februarie 2001, s-a ajuns la semnarea Tratatului de la Nisa de către şefii de stat sau guvern ai statelor membre. Tratatul nu a intrat în vigoare decât după cca. 2 ani, la 1 februarie 2003. Intrarea în vigoare a tratatului era posibilă numai după ratificarea sa de către statele membre, potrivit propriilor reglementări constituţionale (pe cale parlamentară şi/sau prin referendum). Procesul de ratificare a durat până în octombrie 2002, când ultima ţară care nu ratificase Tratatul de la Nisa, Irlanda, a organizat cel de-al doilea referendum care, spre deosebire de cel din cursul anului 2001, s-a încheiat pozitiv. Tratatul a intrat astfel, în vigoare, începând cu 1 februarie 2003.

Încheiată la 11 decembrie 2000, reuniunea interguvernamentală de la Nisa a avut ca scop, în special, examinarea unor probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii prin aderarea statelor din centrul şi estul Europei.

Conferinţa interguvernamentală din decembrie 2000 a deschis calea încheierii unui acord al Consiliului European de la Nisa. Astfel, pe 26 februarie 2001, s-a ajuns la semnarea Tratatului de la Nisa de către şefii de stat sau guvern ai statelor membre. Tratatul nu a intrat în vigoare decât după cca. 2 ani, la 1 februarie 2003. Intrarea în vigoare a tratatului era posibilă numai după ratificarea sa de către statele membre, potrivit propriilor reglementări constituţionale (pe cale parlamentară şi/sau prin referendum). Procesul de ratificare a durat până în octombrie 2002, când ultima ţară care nu ratificase Tratatul de la Nisa, Irlanda, a organizat cel de-al doilea referendum care, spre deosebire de cel din cursul anului 2001, s-a încheiat pozitiv. Tratatul a intrat astfel, în vigoare, începând cu 1 februarie 2003.

Într-o scurtă prezentare, negocierile de la Nisa au avut ca obiect următoarele domenii de o deosebită importanţă:

- reforma Comisiei Europene – s-a convenit ca statele mari să renunţe la cel de-al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să nu depăşească 27 de membri;

- redistribuirea voturilor în Consiliu – s-a prevăzut o nouă scală de repartizare a voturilor de la 3 (Malta) la 29 (Germania, Marea Britanie, Franţa, Itlalia). României i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face să ocupe o poziţie importantă în procesul de adoptare a deciziilor ;

- extinderea votului majoritar în locul unanimităţii, măsură luată pentru a se evita blocajul procesului decizional ca urmare a creşterii numărului statelor membre ;

- Parlamentul European. Conferinţa Interguvernamentală a introdus o noua distribuire a locurilor în Parlamentul European, care are în vedere o Uniune de 27 de state membre.

- îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate (consolidate). Sistemul cooperării intensificate a fost prevăzut de Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, şi a avut în vedere posibilitatea unui număr limitat de state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. În cadrul summit-ului de la Nisa s-a vizat facilitarea acestei cooperări intensificate. Astfel, pentru a face mecanismul să fie mai operaţional, Tratatul de la Nisa suprimă posibilitatea prevăzută în prezent de tratate pentru fiecare stat membru de a opune un veto declanşării unei cooperări intensificate. Noul tratat fixează la 9 numărul maxim de state membre necesar pentru a instaura o cooperare intensificată şi prevede posibilitatea instaurării de cooperări intensificate în domeniul politicii externe şi de securitate comună, mai puţin în domeniul apărării. El garantează că aceste cooperări se situează în cadrul Uniunii, că respectă rolul instituţiilor şi permit statelor membre care nu participă imediat la cooperarea întărită, să se alăture ulterior .

- Politica Externă şi de Securitate Comună  - art. 17 TUE după modificările Nisa) include toate aspecte referitoare la securitatea Uniunii incluzând şi definirea progresivă a unei politici de apărare comună , care ar putea duce la o apărare comună dacă astfel va decide Consiliul European. În acest caz, acesta va recomanda statelor membre adoptarea respectivei decizii în conformitate cu exigenţele lor constituţionale. Politica Uniunii în sensul noilor prevederi nu afectează caracterul specific al politicii de securitate şi apărare a diferitelor state membre, respectă obligaţiile decurgând din Tratatul Atlanticului de Nord pentru acele state care consideră că apărarea lor comună se realizează prin NATO şi este compatibilă cu politica comună de securitate şi apărare stabilită în acest cadru. Definirea progresivă a unei politici de apărare comună va fi sprijinită, în măsura în care statele membre o vor considera adecvat, prin cooperarea acestora în sectorul producerii de armament. Aspecte la care se referă Tratatul includ misiunile umanitare şi de salvare, misiunile de menţinere a păcii şi misiunile de gestionare a crizelor, cât şi cele de restabilire a păcii. Dispoziţiile introduse nu constituie un obstacol pentru dezvoltarea unei cooperări întărite între două sau mai multe state la nivel bilateral, în cadrul UEO sau a Alianţei atlantice în măsura în care această cooperare nu contravine prevederilor tratatului.

- în domeniul drepturilor omului trebuie precizat că la Nisa a fost Carta a Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cartă ce fixează un ansamblu de drepturi civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni, regrupate în şase categorii: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie. Aceste drepturi sunt bazate pe drepturile şi libertăţile fundamentale recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe tradiţiile constituţionale ale statelor Uniunii Europene . Însă, spre deosebire de Convenţia Consiliului Europei (CEDO) care se refera doar la drepturile politice şi civile, Charta acoperă domenii adiţionale, cum ar fi dreptul la o buna administrare, drepturi sociale pentru muncitori, protecţia datelor personale şi bioetica. În plus Charta acoperă acele drepturi politice ale cetăţenilor Uniuni Europene care prin definiţie nu pot fi incluse în Convenţie . Carta drepturilor fundamentale a dobândit valoare juridică obligatorie începând cu 1 decembrie 2009, când a avut loc intrarea în vigoare a noului tratat comunitar – Tratatul de reformă de la Lisabona.